Sfântul Mucenic Hermes, România (31 decembrie)

(Sursă: http://www.agnos.ro/blog/images/sfhermesbononia.jpg)

În ultima zi a fiecărui an, neamul nostru românesc se îmbracă în chip tainic în straie luminoase de sărbătoare, căci Biserica săvârşeşte pomenirea sfântului mucenic român Hermes, al cărui nume se tâlcuieşte „turn, piatră de hotar”.

Acesta a vieţuit în veacul al II-lea şi a slujit plin de râvnă şi smerenie în biserica lui Hristos din cetatea Bononia (azi Vidin, în Bulgaria), citind rugăciunile de dinaintea Botezului pe care mai apoi îl săvârşea un episcop sau preot. Pentru petrecerea sa bineplăcută Domnului, se învrednici de darul alungării duhurilor rele şi al tămăduirii.

În vremea lui Diocleţian, pornindu-se aprigă prigoană împotriva Bisericii şi mai cu seamă a slujitorilor ei, sfântul Hermes, fiind prins, se arătă neclintit în mărturisirea adevăratei credinţe şi tăindu-i-se capul cu sabia, se învrednici a primi cununa cea plină de bună mireasmă a muceniciei.

De atunci, pururea mijloceşte pentru cei ce îi săvârşesc cu credinţă pomenirea şi străjuieşte ca un turn neclintit de rugăciune neamul nostru românesc la cumpăna dintre ani.

+ * + * +

 Pe calea vieţii vremelnice, în vremurile de grele încercări şi asupriri, noi poporul Tău am aflat izbăvire prin mijlocirea sfinţilor care s-au ridicat din neamul nostru şi pe care cu dragoste îi cinstim. 

Bucuraţi-vă, Sfinţilor mucenici, nebiruiţi ostaşi ai lui Hristos, ce împreună cu noii mucenici din zilele noastre, pentru Hristos chinuri aţi răbdat. (din Slujba Sfinţilor Români)

Sângele mucenicilor este sămânţă pentru alţi creştini. Iar sângele vostru, primilor mucenici care v-aţi jertfit pe pământurile noastre, a fost temelia cea neclintită pe care a luat fiinţă neamul nostru, deodată român şi creştin. Pentru aceasta, vouă tuturor, vă cântăm aşa:

Bucuraţi-vă, sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre! (din Acatistul Sfinţilor Români)

+ * + * +

Din roada evlaviei şi râvnei vrednice de laudă pentru sfinţii neamului nostru românesc:

http://sfintiromani.ro/ro/pagina/144/sfinti_decembrie.html (clic aici)

Sfântul Cuvios Teofil Plângătorul de la Lavra Peşterilor din Kiev, Ucraina (29 decembrie)

(Sursă: http://pravicon.com/images/sv/s2132/s2132002.jpg)

Sfântul Cuvios Teofil Plângătorul, în centru, cu împreună nevoitorul său Ioan, în dreapta

Erau doi fraţi la marea Lavră a Peşterilor care se nevoiau împreună, fiind de o râvnă şi de un gând în cele ce se cade a le lucra monahul spre mântuire. Aceştia îl rugară pe sfântul Marcu Groparul (a cărui pomenire se săvârşeşte tot astăzi, 29 decembrie) să le gătească un loc de obşte spre îngroparea lor când Domnul va rândui.

Nu după multă vreme, fiind Teofil plecat în oarecare loc cu treburile mănăstirii, Ioan bineplăcând lui Dumnezeu, se îmbolnăvi şi se mută la cele veşnice, fiind îngropat după rânduiala călugărească. După câteva zile, întorcându-se Teofil şi aflând de moartea fratelui său, mult se întristă şi merse să vadă locul de îngropare. Însă văzând că este îngropat în mormântul de obşte, în locul mai de sus, începu a cârti împotriva cuviosului Marcu, spunându-i:

– Pentru ce l-ai pus în locul meu de vreme ce sunt mai bătrân decât el?

Iar cuviosul Marcu, se plecă cu smerenie, zicând:

– Iartă-mă, frate, căci am greşit.

Şi întorcându-se spre cel adormit, zise:

– Frate, scoală-te, să locul acesta fratelui tău celui mai bătrân, iar tu să te culci la locul cel mai de jos.

Iar mortul, la cuvântul cuviosului Marcu, îndată se sculă şi se puse la locul cel mai de jos.

Atunci Teofil, spăimântat, îi spuse cu căinţă:

– Am greşit, părinte, mişcând pe fratele din loc! Mă rog ţie, porunceşte ca iarăşi să se culce acolo.

Iar fericitul îi răspunse:

– Domnul Însuşi a ridicat vrajba dintre noi, pentru cârtirea ta, ca nu totdeauna vrăjmăşuind să ţii răutate asupra mea, a făcut aceasta cu trupul mortului acestuia, căci a arătat şi după moarte dragostea ce are pentru tine, dându-ţi întâietatea, şi s-a sculat din partea cea mai de sus a mormântului, care de obşte s-a gătit vouă, pentru a scula morţii este dumnezeiesc lucru, iar eu sunt un om păcătos. De aceea nu pot singur de la mine fără pricină să zic acestui mort: Scoală-te şi culcă-te iarăşi în locul de mai sus. Să-i porunceşti tu lui, dacă te va asculta. Însă şi aceasta să o ştii, că ţi se cădea să nu ieşi de aici, ca îndată să-ţi fi moştenit întâietatea, şi întru acest ceas, aici să fi pus; dar de vreme ce nu eşti gata de ieşire, mergi şi te îngrijeşte de mântuirea sufletului tău şi după puţine zile aici te vor aduce.

Auzind acestea, se cutremură pentru vestirea apropierii morţii sale şi se întristă pentru semeţia sa, mergând degrabă în chilia sa, unde fu cuprins de plângere nemângâiată. Împărţind toate ale sale, îşi lăsă numai o rasă şi o mantie, şi în toate zilele aştepta ceasul morţii, vărsând multe lacrimi. Zi şi noapte se ruga Domnului ca să-i dea după îndurările Sale vreme de pocăinţă, pururea flămânzind şi plângând, încât de multa plângere orbise.

Trecând mulţi ani, cuviosul Marcu, cunoscându-şi mai înainte ceasul ducerii sale la Domnul, chemă pe Teofil şi îi zise:

– Iartă-mă, frate, că te-am mâhnit pentru mulţi ani. Să nu te mâhneşti, că pentru Dumnezeu ai orbit cu ochii trupeşti, iar cei duhovnieşti vezi înţelepciunea cea adevărată. Eu mai bine am voit a fi pricina orbirii tale, că ţi-am spus despre moarte, vrând să-ţi fie de folos sufletului şi înalta ta cugetare trupească întru smerenie să o aduc.  Să nu doreşti de moarte, că va veni, chiar de nu vei voi. Însă acesta va fi semnul ducerii tale, că mai înainte cu trei zile de sfârşitul tău, vei vedea şi aşa către Domnul te vei duce, şi acolo vei vedea lumina cea nesfârşită şi slava cea negrăită.

Iar Teofil începu a se mâhni îndoit, şi de despăţirea de părintele său Marcu, şi de sfârşitul său. Şi avea obicei cuviosul Teofil ca atunci când se îndeletnicea cu rugăciunile şi îi veneau lacrimile, atunci punea un vas şi plângea deasupra lui, încât îl umpluse de lacrimi în mulţi ani.

Apoi, venindu-i lumina ochilor şi văzând, după făgăduinţa cuviosului Marcu, cunoscu apropierea sfârşitului său. De aceea începu a se ruga lui Dumnezeu mai cu osârdie să îi fie primite lacrimile:

– Stăpâne, iubitorule de oameni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Care ştii neputinţa noastră, Împărate preasfinte, Mângâietorule cel bun, sănătatea bolnavilor, mântuirea păcătoşilor, întăritorule al celor slabi, scularea căzuţilor, mă rog Ţie în ceasul acesta, arată spre mine, nevrednicul, mila Ta; primeşte vărsarea amarelor mele lacrimi şi varsă spre mine, păcătosul, noianul milostivirii Tale cel nedeşertat, ca să nu mă ispitesc în vămile văzdului, nici să mă stăpânesc de domnii întunericului, pentru rugăciunile marilor, plăcuţilor Tăi, cuvioşilor părinţilor nosştri, Antonie şi Teodosie ai Pecerskăi, şi ale tuturor părinţilor celor ce din veac bine Ţi-au plăcut Ţie.

Grăind aceasta fericitul Teofil, iată că apăru dinaintea lui îngerul Domnului, zicâdu-i:  

– Bine te rogi, Teofile, dar de ce te lauzi cu deşertarea lacrimilor adunate în vas?

Atunci îndată îi arătă un vas mai mare decât acela, plin de frumoasă mireasmă, şi îi zise:

– Iată, din ale tale lacrimi pe care în rugăciunea pentru Dumnezeu le-ai vărsat din inimă şi le-ai şters cu mâna, sau cu băsmăluţa, sau cu haina, sau cele ce au căzut pe pământ din ochii tăi. Pe toate acelea le-am adunat în vasul acesta şi le-am păzit cu porunca Stăpânului şi Făcătorului meu. Şi acum sunt trimis să-ţi spun ţie bucurie, ca să mergi la veselie la Cel ce a zis: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Zicându-i acestea şi lăsându-i vasul, se făcu nevăzut.

Iar fericitul Teofil, chemă pe egumen spunându-i de arătarea îngerului şi arătându-i cele două vase pline de lacrimi, dintre care cel adus de înger răspândea o mireasmă mai frumoasă decât aromatele, pe care îl rugă să le toarne pe trupul său după moarte.

Şi a treia zi, se duse către Domnul, iar cinstitul său trup îl puseră în peşteră, alături de cel al iubitului său frate, Ioan, şi aproape de părintele său duhovnicesc, cuviosul Marcu. Când îi unseră trupul din vasul cel îngeresc, întreaga peşteră se umplu de bună mireasmă, iar mai pe urmă turnară şi celălalt vas de lacrimi peste dânsul, ca cel ce a semănat lacrimi pe pământ, să secere bucuria din Înălţimile cele de Sus gătite de Dumnezeu bineplăcuţilor Săi.

+ * + * +

Viaţa Cuviosului Părinte Teofil Plângătorul poate fi aflată în

şi

+ * + * +

+ * + * +

Marea Lavră a Peşterilor din Kiev, Ucraina

(Sursă: http://www.tour2kiev.com.ua/)

Sfântul Apostol Nicanor, diacon, din cei 70 de Apostoli (28 decembrie)

(Sursă: http://pravicon.com/images/sv/s1519/s1519001.jpg)

Acesta a fost unul dintre cei 70 de Apostoli şi primii diaconi ai Bisericii, alături de Sfântul Întâi Mucenic Ştefan, Filip, Parmena, Timon şi Nicolae.

A primit cununa cea nestricăcioasă a muceniciei în aceeaşi zi cu Sfântul Întâi Mucenic Ştefan, pricină pentru care Biserica îl prăznuieşte în ziua de după pomenirea Sfântului Ştefan, adică pe 28 decembrie, dar şi la 28 iulie, dimpreună cu Sfinţii Prohor, Timon şi Parmena, precum şi la 4 ianuarie (soborul Sfinţilor 70 de Apostoli).

+ * + * +

În ziua în care s-a săvârşit Ştefan, întâiul mucenic, fiind junghiat ca o oaie, Nicanor, împreună cu cei două mii ce au nădăjduit întru Hristos, ai moştenit cinste dumnezeiască, fericite.

Nicanor, vestind viaţa cea fără de sfârşit, Crucea şi patimile Celui ce pentru milostivirea Sa a pătimit cu trupul, a fost omorât de mâinile iudeilor.

Dumnezeiasca şi purtătoarea de lumină şi plină de dar pomenirea voastră, apostolilor, sfinţeşte cugetele tuturor celor ce cu credinţă o săvârşesc pe dânsa, fericiţilor. (din Slujba Sfinţilor Apostoli şi diaconi Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena, ce se citeşte în Biserică la 28 iulie)

+ * + * +

(Sursă: http://pravicon.com/images/sv/s1519/s1519003.jpg)

(Sursă: http://www.ruicon.ru/)

Frescă din Biserica Sfântul Nicolae din Kosovo, Serbia, veacul al XIV-lea