Sfântul Ioan cel nebun pentru Hristos din Ustiug, Rusia (29 mai)

(Sursă: http://pravicon.com/)

În apropiere de străveciul oraș Ustiug sau Ustiuga, în orașul Vnukovo, unor săteni înstăriți binecredincioși Sava și Maria li s-a născut un fiu căruia i-au dat numele Ioan. Încă din copilărie ducea o viață aspră, deosebindu-se de ceilalți tineri. În zilele de miercuri și vineri nu mânca deloc, iar în celelalte zile se mulțumea cu pâine și apă.

Când mama sa îl mustră zicându-i:

– De ce postești la anii tăi?

Tânărul Ioan îi răspunse:

– Ca să mă izbăvesc de păcate fiindcă numai Dumnezeu este fără de păcat. Să nu nutrim trupul păcătos ca să ni-l facem dușman.

Când părinții săi se mutară în orașul Orleț, la 30 de verste de Ustiug, tatăl avea să moară acolo, iar mama se călugări la Mănăstirea Sfintei Treimi din Orleț, luând numele Natalia. Adolescentul Ioan îi fu o vreme aproape, tăcea, nu scotea o vorbă, începu a se face nebun pentru Hristos, încât mama sa îl lăsă în plata Domnului.

Sfântul Ioan se întoarse în orașul natal Ustiug, așezându-se în apropierea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, într-o coșmelie făcută anume pentru dânsul de un creștin cucernic pe nume Andrei Mișnev. Acolo își petrecea nopțile în rugăciune, iar ziua alerga pe ulițele orașului aproape gol, purtând doar niște zdrențe cu care își încingea mijlocul, orpindu-se uneori să se odihnească pe un morman de gunoaie, după exemplul dreptului Iov și al marelui nevoitor Procopie cel nebun pentru Hristos de la Ustiug.

Sfântul Procopie cel nebun pentru Hristos din Ustiug (pomenit la 8 iulie)

(Sursă: http://iconsv.ru/)

Nu avea astâmpăr nici ziua, nici noaptea, oamenii îl hărțuiau mereu în fel și chip glumind pe seama lui, înjurându-l sau luându-l la bătaie uneori, fiindcă nu înțelegeau de ce se poartă astfel. El însă îndura toate cu adevărată smerenie.

Fericitul Ioan își ascundea viața de ochii oamenilor temându-se de faima păgubitoare pentru suflet ce i-ar putea veni de la ei. Însă nu arareori nu reușea să scape cu totul de curiozitatea oamenilor.

Preotul Grigorie de la catedrală, om cucernic, dorea să știe ce face noaptea fericitul Ioan în coșmelia lui. Deci urmărindu-și gândul, se așeză într-o încăpere alăturată ca să privească printr-o crăpătură. Fericitul Ioan, știindu-se singur, se ruga cu mâinile ridicate spre cer, după cum îi era obiceiul, ceasuri întregi pentru cei ce fac nedreptăți și nu slujesc adevărul. Isprăvindu-și rugăciunea, începu să pună și să amestece cărbuni din sobă fiindcă era o iarnă aspră, apoi îngrădindu-se cu semnul crucii și rostind cuvintele „Însemnatu-ne-ai pe noi, Doamne, cu lumina Feței Tale!”, se culcă pe cărbunii aprinși. Înspăimântat de gândul că Ioan avea să ardă, preotul dădu buzna în odaie. Fericitul se dădu jos de pe sobă, îi aruncă o privire aspră spunându-i:

– Să nu te-ncumeți să povestești cuiva ce-ai văzut până la moartea mea.

Preotul își dădu cuvântul că-i va respecta întocmai voința.

Soția căpeteniei orașului Ustiug, cneazul Feodor Crasnîi, fusese  lovită de boală grea, ardea ca focul. Trimise o slugă la feicitul Ioan să-i spună să se roage pentru ea. Nu apucă trimisul să se apropie de mormanul de gunoi pe care stătea Ioan că fericitul strigă către el dintr-o dată:

– Trăiască bunul cneaz Feodor cu soția lui.

Întorcându-se sluga acasă, o găsi pe cneaghină vindecată.

Sfântul Ioan se mută în sălașurile cele de Sus la 29 mai 1494 și fu înmormântat lângă catedrală, nu departe de locul în care se nevoise.

La Sinodul de la 1547, se îngădui să se țină pentru dânsul sărbătoare la Ustiug.

Cinstitele sale moaște se odihnesc neașezate la vedere în Biserica Înălțării Sfintei Cruci ridicată pe mormântul sfântului. Slujba sfântului Ioan fu alcătuită sub țarul Ioan Vasilievici Gorznîi de către Teofan de la Ustiug cu rugăciuni anume întocmite pentru țar și pentru Ustiug.

În anul 1612, locuitorii din Ustiug cu rugăciunile făcătorilor de minuni din orașul lor ținură piept atacurilor polonezilor asupra orașului și îi puseră pe fugă.

+ * + * +

Emisiune radio despre Sfântul Ioan cel nebun pentru Hristos din Ustiug, avându-l invitat pe Î.P.S. Serafim Joantă, mitropolit al Germaniei, Europei Centrale și de Nord:

http://www.crestinortodox.ro/cateheze-audio/sfantul-ioan-la-ustiug-nebun-pentru-hristos-141502.html (clic aici)

+ * + * +

Sfinții Procopie și Ioan cei nebuni pentru Hristos din Ustiug

(Sursă: http://pravicon.com/)

(Sursă: http://pravicon.com/)

(Sursă: http://pravicon.com/)

Sfântul Nou Mucenic Mitros sau Dimitrie, valiul din Peloponez, Grecia (28 mai)

(Sursă: https://vatopaidi.files.wordpress.com/)

Acesta era din Peloponez. Crescu într-o familie ortodoxă cucernică, însă la 11 ani fu convertit cu sila la credința musulmană, la fel ca mulți alți creștini ortodocși din Peloponez după înăbușirea răscoalei din 1769. Odată cu convertirea primi numele Mustafa.

Mustafa era un tânăr deosebit de înțelept, pricină pentru care avansă cu repeziciune în dregătoriile stăpânirii turcești, ajungând la rangul de valiu (guvernator al unei provincii turcești, în sec. XVIII), fapt ce îi aduse multă bogăție. Însă Mustafa nu uită niciodată faptul că se născuse creștin. Pentru aceea, dorința sa de a se întoarce la credința strămoșească se făcea tot mai puternică odată cu trecerea timpului. El hotărî să meargă la un duhovnic, după care începu să ducă viața unui creștin ortodox.

Purtarea sa îi scandaliză pe confrații săi musulmani care îl pârâră mai-marelui său, valiul din Tripoli, care porunci ca Mustafa să fie adus la palatul său.

Cercetându-l, valiul din Tripoli se dumiri că Mustafa era gata să-și jertfească viața pentru Iisus Hristos, în ciua făgăduielilor de i se da mai multe averi și cinstiri.

Aruncat în închisoare Mustafa fu îndemnat de către prietenii săi musulmani să-și vină în fire și să se întoarcă la credința musulmană. Însă sfântul Dimitrie rămase neclintit și nu vru să se lepede de Iisus Hristos și să mărturisească religia musulană pe care o leădase. Deci cadiul nu avu de ales decât să-l osândească lal moarte, după lege.

Dus la locul de osândă, sfântul Dimitrie mărturisi încă o dată pe Iisus Hristos, înainte de a i se tăia capul. Trupul său fu îngropat de frații săi ortodocși în biserica Sfântul Dimitrie din cetatea Tripoli.

Astfel sfântul Dimitrie, fostul valiu, își dădu viața din dragoste pentru Iisus Hristos în cetatea Tripoli la 28 mai 1794.

+ * + * +

Viața Sfântului Nou Mucenic Dimitrie din Peloponez poate fi aflată în:

+ * + * +

(Sursă: http://diakonima.wpengine.netdna-cdn.com/)

(Sursă: http://www.vodka.gr/)

Sfântul Ierarh Inochentie, arhiepiscopul Odessei, Ucraina (25 mai)

(Sursă: http://gorod48.ru/)

(Sursă: http://elib.shpl.ru/)

Acesta s-a născut la 15 decembrie 1800, în privincia Orel, orașul Eltz. Tatăl său a fost preotul Alexei Borisov care a slujit la Biserica Adormirii Maicii Domnului.

În 1819 absolvi cu rezultate excepționale seminarul și intră la Academia Teologică din Kiev. Acolo se dărui studiului cu atâta râvnă, încât adesea își petrecea nopțile cufundat în cărțile sale. Urmând unei chemări lăuntrice, acordă mai multă vreme omileticii, adică alcătuirii și desăvârșirii predicilor, mai mult decât oricărei alte materii.

În 1823, la 23 de ani, Ivan Alexeevici își încheie studiile academice cu rezultate strălucite și fu chemat la Sankt Petersburg, fiind numit mai întâi inspector și profesor de istoria Bisericii la Academia Teologică, iar la mai puțin de 3 luni, rector al Școlii Duhovnicești „Sfântul Alexandru Nevski”. În acest răstimp fu tuns în monahism cu numele Inochentie, fiind apoi hirotonit ieromonah. În decembrie 1824, părintele Inochentie fu numit profesor suplinitor de teologie la Academia Teologică din Sankt Petersburg, iar câteva luni mai târziu inspector și profesor al acesteia. În martie 1826, se învrednici de rangul de arhimandrit.

Sfântul Inochentie urmărea cu mare luare-aminte starea și înaintarea științelor naturale, socotind că acestea nu numai că nu se împotrivesc teologiei, ci îi pot fi folositoare în cele mai bune chipuri cu putință.

Înzestrat cu multe daruri, arhimandritul Inochentie, din al cărui suflet se revărsa preaplinul dragostei, avea priceperea de a insufla profesorilor simțul comuniunii: oriunde mergea, aducea pace și liniște. În cei 9 ani cât fu rector, el și familia academică erau într-un cuget și trăiau ca și cum ar fi avut un singur suflet.

Pentru talentul său extraordinar de predicator, sfântul Inochentie dobândi o deosebită faimă, având să fie cunoscut mai târziu drept „Gură de Aur al rușilor”. Puse temeiile unei noi școli omiletice rusești, care prin roadele ei se arătă a fi una vie și pratică, fiind totodată lipsită de ostentație și lipsită de erudiție seacă.

Academia Imperială de Științe și felurite societăți savante au cinstit împlinirile literare ale predicatorului, primindu-l ca membru al lor. Odată cu trecerea vremii, unele din predicile sale fură traduse în greacă, germană, franceză, engleză, română și poloneză.

La 21 noiembrie 1836, de praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, arhimandritul Inochentie fu numit episcop de Cighirin. Mai apoi, în martie 1840, fu numit episcop al eparhiei Vologda, iar după ce sluji acolo vreme de 9 luni, fu mutat în eparhia Harkovului, unde păstori vreme de aproape 6 ani. Între timp, restaură mănăstirile Ahtirka și Svetogorsk și deschise mănăstirea de maici Sfântul Nicolae. De asemenea, procesiunile cu Crucea în Harkov, pentru prăznuirea mutării Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Kuriajki la Harkov, se făcură la inițiativa sfântului Inochentie.

În 1845, vlădica fu ridicat la rangul de arhiepiescop, iar 3 ani mai târziu fu numit în eparhia Chersonului și Tauridei. Arhipăstorul se hotărî ca țel de căpătâi al șederii sale în această eparhie să restaureze vechile monumente creștine din Crimeea distruse de turci și să întemeieze „Athosul rusesc”.

Dorind să protejeze ruinele vechiului și vestitului Cherson, acesta fiind locul unde fusese botezat sfântul Vladimir, marele cneaz al Rusiei, sfântul arhiepiscop îi ceru guvernatorului ținutului să-i dea în purtare de grijă aceste ruine. Acolo, în sălbăticie, lângă rămășițele fostei catedrale, înălță o bisericuță închinată pomenirii sfintei cneaghine Olga, precum și o mică locuință pentru monahi. Mai târziu, reînnoi biserica veche care fusese cioplită în țărmul stâncos de sfântul Clement. Apoi o sfinți ca biserică a sfinților mucenici Clement și Martin, cei care fuseseră trimiși acolo ca pietrari și pătimiseră pentru credința înHristos. În același masiv pietros întemeie și un mic schit.

În numeroasele sale călătorii în Crimeea, vlădica avea obiceiul să se despartă de cei împreună-călători cu dânsul, pentru a urca și a se ruga pe vârfuri de deal unde își săvârșiseră lucrarea nevoitorii duhovnicești din vechime.

În ultimii ani ai vieții sale, în vremea războiului din Crimeea, sfântul Inochentie se dovedi a fi un adevărat păstor duhovnicesc, având o înrâurire deosebit de binefăcătoare asupra trupelor rusești.

Mărimea de suflet a sfântului ierarh se adeveri și prin numeroasele sale vizite făcute soldaților răniți din spitalele de campanie, unde domnea tifosul și unde putea fi văzut noianul de necazuri și suferințe pricinuite de război. În vremea luptelor, vlădica venea în mijlocul trupelor și, străbătând rândurile armatei, îi îmbărbăta pe soldați. Și aici, curajosul părinte și păstor era asemenea unui înger, fiind un mângâietor al celor aflați în suferință.

Nenumăratele sale osteneli se făcură cunoscute tuturor, astfel încât la încoronarea țarului Alexandru al II-lea, sfântul Inochentie fu numit membru al Sfântului Sinod.

Marea mulțime a nevoințelor și a strădaniilor slăvitului arhipăstor îi covârșiră în cele din urmă sănătatea. Pe când se afla în Sevastopol, în vremea unei bătălii date de armata rusă, vlădica se îmbolnăvi și, în 25 mai 1857, la slăvitul praznic al Sfintei Treimi, la Cherson, pe drumul de întoarcere către Odessa, se mută la odihna cea de Sus.

Sfântul Inochentie fu proslăvit cu sfinții de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1997. Astăzi, racla cu cinstitele sale moaște se află în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Odessa (strada Preobrajenskaia, numărul 70).

+ * + * +

În limba română, scrierile sfântului Inochentie se făcură cunoscute datorită râvnei cărturărești a patriarhului Nicodim Munteanu (1864-1948).

Patriarhul României Nicodim Munteanu în anul 1946, un 2 ani înaintea mutării sale la cele veșnice

(Sursă: http://www.george-damian.ro/)

Prin osteneala sa fură tălmăcite din rusă mai multe volume de cuvântări bisericești. Însemnata lucrare de traducere din literatura omiletică rusă a părintelui Nicodim începu cu cele 6 cuvântări despre natură ale sfântului Inochentie, arhiepiscopul Odessei. În cuvântul înainte la cea dintâi ediție a acestei cărți, patriarhul Nicodim scria:

„Arhiepiscopul Inochentie i-a uimit pe cei din vremea sa prin munca și talentul său. Ca elev al seminarului și student al Academiei Teologice nu a lăsat să adoarmă darul dumnezeiesc pogorât asupra minții sale. Dintre multele lui lucrări, predicile sunt cele mai de seamă, care nu-și vor pierde multă vreme însemnătatea. Cuvântările lui au creat o nouă școală în lumea predicatorilor, ducând lucrul până acolo încât Sfântul Sinod rus a însărcinat o comisie pentru a-i face cercetare asupra izvorului ideilor sale, dar rezultatul a fost biruința desăvârșită a propovăduitorului asupra tuturor invidioșilor, fiind răsplătit deplin de mulțumirea și recunoștința auditorului său”.

+ * + * +

Cinstitele moaște ale Sfântului Ierarh Inochentie, arhiepiscop al Odessei

(Sursă: http://arhiv.orthodoxy.org.ua/)

+ * + * +

„Facă Bunul Dumnezeu ca noi cu toții să ne facem mai luători aminte către timpurile anului și să contenim de a le mai privi și socoti ca niște schimbări neînsemnate din natură, ci dimpotrivă, să începem a vedea într-însele adevărata oglindire a nevăzutelor desăvârșiri dumnezeiești, o adevărată oglindă a propriei noastre vieți și o icoană vie pentru purtarea și călăuzirea noastră în viață” (Sfântul Ierarh Inochentie, arhiepiscopul Odessei, Înțelepciunea dumnezeiască și rosturile naturii)

Citate din acestă carte:

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/pamantul-primaverii (clic aici)

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/voiti-voi-oare-sa-vedeti-frumusetea-hainei-iernii-toata-maretia-ei (clic aici)

+

Citat din această carte:

http://vremurivechisinoi.blogspot.ro/2014/04/sfantul-inochentie-al-odessei-priveste.html (clic aici)

+ * + * +

 (Sursă: http://www.viewmap.org/)

(Sursă: http://dic.academic.ru/)

(Sursă: http://www.krimoved-library.ru/)

(Sursă: http://tvgd.info/)

(Sursă: http://hitrovka.livejournal.com/)

+ * + * +

(Sursă: http://pravicon.com/)

(Sursă: http://iconsv.ru/)

(Sursă: http://art-aleksandra.ru/)

Sfânta Cuvioasă Eufrosina, stareța Mănăstirii din Poloțk, Belarus (23 mai)

(Sursă: http://www.pravoslavie.ru/)

Aceasta a primit la botez numele Predslava, fiind fiica cneazului Gheorghe Vseslavici. Încă din copilărie arătă o aplecare deosebită către rugăciune și citirea cărților. După ce respinse o cerere în căsătorie, Predslava îmbrăcă haina monahală cu numele Eufrosina. Cu binecuvântarea episcopului Ilie al Poloțkului, începu a se nevoi lângă Catedrala Sofia, îndeletnicindu-se cu copierea cărților.

În preajmam anului 1128, episcopul Ilie îi încredință monahiei Eufrosina ocârmuirea unei Mănăstirii Schimbarea la Față unde sfânta Eufrosina le îndrumă pe maici în copierea de cărți, cântare, cusut și alte chipuri ale lucrului de mână. Ea însă compuse unele cântări.

Prin osteneala sa, Catedrala Sfimbarea la Față se ridică ân anul 1161 care se păstrează până astăzi. În spatele peretelui catedralei se zidiră două chilii mici, iar într-una dintre ele se nevoia sfânta Eufrosina, ascultând slujbele săvârșite în catedrală și cântarea stranei printr-o ferestruică gotică.

Acestui sfânt lăcaș sfânta Eufrosina dărui o cruce împodobită cu aur, având într-însa sfintele moaște ale mai multor sfinți și o părticică din lemnul Sfintei Cruci a Domnului.

Crucea Sfântei Cuvioase Efrosina din Poloțk

(Sursă: http://www.pravoslavie.ru/)

Între anii, 1579-1841 crucea a fost ținută în Catedrala Sofia din Poloțk. Păstrarea acesteia fu o minune căci iezuiții căutară multă vreme să distrugă toate odoarele Ortodoxiei din vestul Rusiei.

De asemenea, sfânta Eufrosina ctitori și o mănăstire de călugări așezată sub ocrotirea Preacuratei Maici a Domnului.

La rugămintea sa, patriarhul Luca al Constantinopolului trimise o copie a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Efes.

Cu puțină vreme înaintea plecării sale din lumea aceasta, sfânta Eufrosina porni în pelerinaj la Locurile Sfinte cu nepotul său David și sora Eupraxia.

După ce se închină la cele sfinte din Constantinopol, ajunse la Ierusalim unde în Mănăstirea rusească a Maicii Domnului se rugă:

– Doamne, primește duhul meu în cetatea Ta sfântă a Ierusalimului și învrednicește-mă de Ierusalimul Tău din ceruri.

Și astfel se mută la odihna cea veșnică, la 24 mai 1173.

În anul 1187, cinstitele moaște ale cuvioasei maici fură mutate întâi în Lavra Peșterilor din Kiev, iar mai apoi, în anul 1910, în mănăstirea ridicată de dânsa.

Biserica Rusă proslăvi cu sfinții pe sfânta Eufrosina numind-o ocrotitoare a monahiilor. De asemenea, în Belarus este cinstită ca ocrotitoare țării și a artelor frumoase.

+ * + * +

Cinstitele moaște ale Sfintei Cuvioase Eufrosina din Poloțk

(Sursă: http://rermesla.blogspot.ro/)

(Sursă: http://rermesla.blogspot.ro/)

(Sursă imagini: http://pelerinajerusia.blogspot.ro/)

+ * + * +

Crucea Sfintei Cuvioase Eufrosina din Poloțk

(Sursă: http://upload.wikimedia.org/)

(Sursă: http://www.pravoslavie.ru/)

(Sursă: http://rermesla.blogspot.ro/)

(Sursă: http://devadnes.ru/)

+ * + * +

(Sursă: http://ikonique.org/)

(Sursă: http://www.google.ro/)

(Sursă: http://pravicon.com/)

(Sursă: http://blagodat-i.ru/)

(Sursă: http://www.zakonbozhiy.ru/)

(Sursă: http://1939.ru/)

+ * + * +

Poloțkul de odinioară, Belarus

(Sursă: http://uploads.ru/)

 

Sfântul Nou Mucenic Zaharia ieromonahul din Prusa, Turcia (22 mai)

Într-o zi din anul 1801, un ieromonah din Prusa (Brusa), Asia Mică, cu mintea amețită de băutură se lepădă de Iisus Hristos și se făcu musulman. Când se trezi, sfântul Zaharia își dădu seama ce făcuse. Deci se duse la cadiu, își aruncă turbanul de musulman și mărturisi credința în Iisus Hristos.

De 3 ori fu adus în divan dinaintea cadiului, care-l îndemnă să părăsească creștinismul și să se întoarcă la islam. Sfântul Zaharia refuză. Între timp, suferi cazne deosebit de dureroase în temniță: trupul îi fu ars cu fiare înroșite în foc, i se smulseră unghiile, brațele îi fură răsucite. Însă sfântul Zaharia rămase neclintit în credința sa ortodoxă. În cele din urmă fu osândit la moarte și i se tăie capul.

Astfel ieromonahul Zaharia își dădu viața din dragoste pentru Iisus Hristos  în Prusa, la 22 mai 1802. În unele lucrări aghiografice, pomenirea acestuia se săvârșește la 28 mai când este socotită a fi ziua mutării sale la odihna cea de Sus.

+ * + *  +

Viața Sfântului Nou Mucenic Zaharia ieromonahul din Prusa poate fi aflată în:

Sfânta Muceniță Sofia doctorița (22 mai)

(Sursă: http://www.saint.gr/)

Despre aceasta știm numai că era doctoriță și tăindu-i-se capul cu sabia, se învrednici de cununa cea cu bună mireasmă a muceniciei.

+ * + * +

Cei împovăraţi de boli trupeşti alergau la tine cu nădejde, căci ştiau că strălucea întru tine darul Doctorului doctorilor, Căruia Îi cântai neîncetat în cămara inimii: Aliluia! (Din propunerea de Acatist al Sfintei)

+ * + * +

Propunere de Acatist al Sfintei Sofia doctorița:

http://mirelasova.over-blog.com/article-propunere-de-acatist-sfanta-mucenita-sofia-doctorita-22-mai-81763901.htmS (clic aici)

Sfinții Cuvioși Nichita, Iosif și Ioan de la Mănăstirea Nouă din Insula Hios, Grecia (20 mai)

(Sursă: http://3.bp.blogspot.com/)

Aceștia erau trei pustnici care se nevoiau într-o peșteră de pe Muntele Provateon.

Văzând aceștia în fiecare noapte o lumină într-o pădure din apropiere și neputându-se dumiri de unde vine în timpul zilei, aceștia se gândiră să dea foc pădurii. Flăcările se opriră în chip minunat înaintea unui mirt care nu se aprinse. Cercetându-l, aflară icoana Maicii Domnului așezată pe ramurile sale.

Slăvind mila Preacuratei Stăpâne săvârșită cu dânșii, ridicară pe locul acela o biserică unde începură a se nevoi.

În acea perioadă, Constantin Monomahul se afla exilat pe insula Lesbos.

Împăratul Constantin IX Monomahul

(Sursă: http://upload.wikimedia.org/)

Cuvioșii părinți, în urma unei descoperiri dumnezeiești, îl vizitară pe acesta spunându-i că va deveni împărat. Constantin, auzind acestea, fagadui ca, de se vor împlini spusele lor, să constuiască o mănăstire închinată icoanei Maicii Domnului. Câțiva ani mai târziu, când urcă pe tronul Imperiului Bizantin, îsi ținu făgăduința, construi o biserică minunata pe locul unde fusese aflată icoana, aducând din Constantinopol un arhitect renumit, meșteri și cele mai bune materiale.

După o scurtă perioadă de exil, împăratul Constantin reveni în mănăstire unde adormi în pace.

Mai apoi sora sa împărăteasa Zoe continuă purtarea de grijă pentru acest sfânt locaș.

Împărateasa Zoe

(Sursă: http://vefir.pressan.is/)

Încă de la început mănăstirea se bucură de numeroase privilegii, fapt ce aduce o perioadă de lungă prosperitate. În preajma anului 1300, pământurile sale ocupau un sfert din insulă, iar în mănăstire vietuiau 800 de călugări. Aceasta a prosperat chiar și în perioada otomană, când era subordonată direct Patriarhiei din Constantinopol. Iar către sfârșitul veacului al XVI-lea încă mai sălășluiau în sfântul locaș 200 de monahi.

În prezent, icoana Preacuratei Maici se află în Mănăstirea Panagia Neamonitissa.

+ * + * +

Icoana Maicii Domnului Neamonitissa

(Sursă: http://2.bp.blogspot.com/)

+ * + * +

Mirtul

(Sursă: https://www.flickr.com/)

(Sursă: https://www.flickr.com/)

Sfântul Cuvios Memnon făcătorul de minuni, Egipt (19 mai și 29 aprilie)

(Sursă: http://www.saint.gr/)

Acesta lepădându-se de lume pentru Dumnezeu şi petrecând cu dreptate şi cu plăcere dumnezeiască, cu ascultare şi cu plecăciune se făcu conducător monahilor.

Fiind blând şi smerit şi plin de dragoste, se făcu şi făcător de minuni, căci odinioară venind lăcuste pe semănăturile mănăstirii, ieşi sfântul şi prin rugăciune le goni cu foc şi se înecară în râu.

Şi într-un loc fără de apă, făcu prin rugăciune de izvorî apă, care şi până în ziua de astăzi izvorăşte pururea întru slava lui Hristos.

Altă dată iarăşi lovind furtuna pe nişte călători ce călătoreau pe mare cu corabia şi rugându-se sfântului să le fie în ajutor, se arătă între dânşii cârmuind corabia şi îmbărbătându-i să nu se teamă, scoțându-i curând cu linişte la liman. Astfel strălucind mulţi ani şi făcând minuni, dăruia izbăvire celor ce-l chemau în ajutor.

Şi făcându-se plăcut până la sfârşit, se duse către Domnul plin de merindea faptelor bune.

Pomenirea sfântului cuvios Memnon se mai săvârșește și în ziua de 29 aprilie.

+ * + * +

Fiind iubitor de oamenii cei neputincioşi, ai primit mult har de la Dumnezeu, a tămădui patimile cele netămăduite, preacuvioase.

O minune! Cum numai cu che­marea ta se mântuiesc credincio­şii cei ce înoată, văzându-te pe tine apropiat şi potolind tulbu­rarea valurilor, Sfinte Mărite Memnon.

Din racla ta ca dintr-un izvor curg pâraiele tămăduirilor, care prin Puterea Dumnezeiescului Duh curăţesc bolile şi întinăciunile şi adapă cugetele celor ce te cinstesc pe tine, preacuvioase.

Ca cel ce ai fost vrednic, te-ai mutat la Locaşurile cele Veşnice şi te-ai numărat în cetele preacuvioşilor, Sfinte Fericite Memnon; cu care dimpreună adu-ţi aminte de noi, cei ce te pomenim pe tine pe pământ. (Din Canonul Sfântului ce se citește la Utrenie în ziua de 29 aprilie)

+ * + * +

Canonul de rugăciune al Sfântului Cuviosului Memnon făcătorul de minuni:

http://www.doxologia.ro/canon-cantari/canon-de-rugaciune-catre-sfantul-cuvios-memnon-facatorul-de-minuni (clic aici)

+ * + * +

(Sursă: http://pravicon.com/)

Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan, ctitorii Mănăstirii Varlaam, Meteora, Grecia (17 mai)

(Sursă: http://xristianos.gr/)

Sfinții ieromonahi Nectarie și Teofan erau frați buni din familia nobiliară Apsaradon din Ioanina, familie ce a jucat un rol important in viața orașului. Cei doi cuvioși au avut parte de o educație aleasă în mănăstirea Filantropinon în timpul egumenului Macarie. Însă, bogățiile, slava și buna creștere n-au putut birui dumnezeiasca dragoste dintru ei. De la o vârstă tânără au îmbrățișat viața monahală în orașul lor, îndreptățind astfel supranumele de „orașul călugarilor”. Schima monahală au luat-o în 1495, fiind tunși de către un oarecare stareț pe nume Sava.

Sfântul Cuvios Sava din Ioannina (pomenit în ziua de 3 februarie)

(Sursă: http://1.bp.blogspot.com/)

Sfinții au ucenicit lângă Bătrânul timp de 10 ani întregi, in schitul Sf.Ioan Botezătorul din insula lacului Ioaninei până la adormirea sa din anul 1505, culegând roadele vieții sihăstrești.

După moartea părintelui lor duhovnicesc, au plecat în Sfântul Munte la izvorul cel nesecat al pustniciei, ca să pună temelie bună pentru viața lor călugărescă pe mai departe. În Grădina Maicii Domnului au fost primiţi de fostul patriarh al Constantinopolului sfântul Nifon al 2-lea (pomenit la 11 august), ce se nevoia în mănăstirea Dionisiu la anul 1502.

În răstimpul şederii lor aici au cerut şi primit de la luminatul lor părinte duhovnicesc, sfântul Nifon, rânduială şi canon de vieţuire duhovnicească. După ce prin învăţăturile sale i-a întrarmat cu cele de ajutor în războiul duhovnicesc, el i-a îndemnat să se întoarcă la chilia lor de mai înainte şi să-şi continue acolo luptele lor duhovniceşti. Ascultând sfaturile sfântului Nifon, care a fost al doilea lor părinte duhvnicesc, şi făgăduind să nu se abată de la cele spuse lor, s’au întors la chilia lor. Dar, întrucât, au aflat-o ocupată de către unii boieri care şi-au însuşit drepturi de ctitori asupra ei, au fost nevoiţi să o părăsescă pentru a doua oară.

S’au dus în locurile cele mai retrase din insulă unde au aflat după dorirea inimii un loc potrivit pentru asceză şi liniştire, lângă o sihăstrie pustie, pe jumătate ruinată, cu hramul sfântului Pantelimon. Ea era zidită într’o peşteră deasupra lacului, ale cărui ape pătrunsesră în adâncitura peşterii formând o groapă foarte mare. Cu mulţi ani în urmă, în acel loc se nevoise un pustnic vestit pentru viaţa sa sfântă, Antonie. Vreme de 18 ani a rămas zăvorât în chilia sa şi fusese dăriut de Dumnezeu, pentru multa sa curăţie, cu harisma străvederii. Îndată, sfinţii Nectarie şi Teofan au luat de la arhiereul Ioaninei binecuvântare pentru refacerea sfântului locaş, şi obţinând aprobările trebuinciose au purces la reconstrucţia bisericii şi a chiliilor. Acest lucru s’a dovedit în faptă o luptă istovitoare şi trudnică. Toată ziua cuvioşii lucrau la tăierea de bucăţi de stâncă ca astfel să umple cu pietre şi pământ acea groapă şi apoi să înceapă zidirea. În cele din urmă pe la 1506-1507 au ridicat cu ale lor cheltuieli, biserica sfântului Ioan Botezătorul şi odată cu ea s-au finalizat într-un timp scurt şi zidirea chiliilor şi a celorlalte clădiri necesare.

Ieromonahii Nectarie şi Teofan au mai fost ctitori şi ai unei alte mănăstiri. După refacerea mănăstirii sfântului Ioan Botezătorul în insulă, au ridicat pentru surorile şi părinţii lor, sihăstria sfântului Nicolae în Lepenό. Aceasta a funcţionat ca metoc al mănăstirii Varlaam de la Meteore. Încercările n’au încetat să apară şi aici. Ultima ispită a fost şi cea mai dureroasă. N’a venit din partea necredincioşilor turci, ci de la înşişi stăpânitorii bisericeşti şi boierii din partea locului pentru care pricină, după cum ei înşişi fac referire în autobiografia lor, n’au vrut să se [mai] împărtăşească. Văzând tot acest război şi răutate că se înteţeşte, şi-au adus aminte de sfatul sfântului Nifon, care proroceşte le spusese: „când ispitele vă vor împresura de pretutindeni, nu vă împotriviţi lor, ci retrăgeţi-vă în mănăstire şi vă liniştiţi”.

După 4 ani de şedere în părţile Ioanninei, au plecat definitiv din noua lor mănăstire în jurul anului 1510 şi s’au strămutat pe stâncile Meteorelor căutând acolo un nou loc pentru desăvârşire şi asceză. Li s’a dat de către părinţii mănăstirii Marea Meteoră, schitul sfântului Ioan Botezătorul unde au rămas timp de 7 ani. Însă îngustimea stâncii pe care era situată sihăstria lor, cât şi clima nesănătoasă de acolo din pricina vânturilor puternice, nu le-a dat putinţa să stea mai mult acolo. Din această pricină, au purces la căutarea unui loc mai potrivit. Din mulţimea de stânci de la Meteore, au ales una mai cu lărgime şi cu vânturi mai prielnice, fiind potrivită pentru viaţa isihastă şi care se numea Varlaam. Această denumire provenea de la primul eremit ce vieţuise în acel vârf necălcat de picior de om.

Deci, pe stânca Varlaamului, care era cu desăvîrşire pustie şi nelocuită de mulţi ani, cei doi cuvioşi au început să vieţuiască cu binecuvântarea mitropolitului Larisei, Visarion şi a egumenului de atunci al Marii Meteore, în anul 1518. Îndată după urcarea lor pe stâncă, au început lucrările de zidire, întrucât nu se mai păstra nimic din vechea sihăstrie. După ce au ridicat câteva chilii provizorii pentru locuit, prima lor grijă a fost să refacă vechea bisericuţă ce era cu totul ruinată. Din aceasta – care fusese sfinţită cu hramul sfinţilor Trei Ierarhi de către pustnicul Varlaam – mai erau în picioare doar câteva bucăţi de zid din sfântul altar ce stăteau să cadă şi unde făceau slujbele până la ridicarea noii biserici.

Din această pricină, şi-au început lucrul la zidirea bisericii cu multă trudă şi osteneli trupeşti uriaşe având şi sprijinul ucenicilor lor, Benedict şi Pahomie monahii, ce au fost de la început cu ei şi, cu harul lui Dumnezeu, au înaintat destul lucrările.

Pentru mai bine de 30 de ani, au ţinut neştirbit rânduiala slujbelor, rugăciunilor şi a privegherilor de toată noaptea din ajunul Duminicilor, precum şi a praznicelor Împărăteşti şi la pomenirea sfinţilor mari; în timp ce în celelalte zile de peste săptămână jumătate din noapte o afieroseau slavoslovirii lui Dumnezeu. Hrana lor zilnică era sărăcăcioasă şi cu desăvârşire pustnicească. În anul 1542 au pus temelia bisericii tuturor sfinţilor, iar pe 17 mai 1544 aceasta a fost terminată.

Între timp, cuviosul Teofan era deja bolnav la pat de 10 luni şi, slăbit de îndelungata-i boală, se afla la porţile morţii. Şi, în timp ce toţi părinţii şi fraţii se tânguiau şi plângeau în jurul său cântând înlăcrimaţi Paraclisul, s’a petrecut o minune. Dintr’odată o stea străvezie şi strălucitoare a stătut deasupra chiliei cuviosului învăluind-o într-o lumină cerească! Odată cu apusul soarelui, sufletului cuviosului Teofan s’a mutat la veşnicele sălaşuri. În aceiaşi clipă steaua suprafirească s’a stins; semn al slavei nemăsurate ce-i fusese gătită în ceruri.

După 10 ani, Luni în Săptămâna Luminată pe 7 aprilie 1550 s’a odihnit întru Domnul şi cuviosul Nectarie. Mormântul lor şi moaştele lor (mâna dreaptă a cuviosului Nectarie şi mâna stângă a cuviosului Teofan, nestricate, cu tot cu piele) constituie până astăzi izvor de puteri şi minuni pentru vieţuitorii mănăstirii şi evlavioşii închinători. Amin! (Tâlcuire din greacă săvârșită de Mănăstirea Nera)

+ * + * +

(Sursă: http://www.roussanou.gr/)

(Sursă: http://poimin.gr/)

+ * + * +

Mănăstirea Varlaam, Meteora, Grecia

(Sursă: http://metamorfosi-vrilission.gr/)

Sfântul Nou Mucenic Nicolae ajutorul de brutar din Mețovo, Epir, Grecia (16 mai)

(Sursă: http://www.panagiaepiskepsi.gr/)

Acesta s-a născut în orașul Mețovo, din Epirul Greciei, din părinți creștini ortodocși plini de evlavie. La o vârstă fragedă el se duse la Tricala unde lucră pe bani ca ajutor de brutar. Pe când lucra în Tricala, niște musulmani încercară să-l silească să se lepede de Iisus Hristos și să se facă musulman.

După o vreme, sfântul Nicolae cedă presiunilor și se converti, devenind musulman. Însă când se mută înapoi în Mețovo se întoarse la viața de creștin ortodox.

Sfântul Nicolae mai câștiga câte un ban ducând lemne de vânzare la Tricala. Într-o astfel de călătorie fu recunoscut un de bărbier musulman, vecin cu brutarul. Bărbierul fu foarte uimit că sfântul Nicolae poartă hainele creștinilor ortodocși și nu se îmbracă precum musulmanii. Din această pricină îl luă din scurt întrebându-l despre întoarcerea sa la credința dintâi. Sfântul Nicolae se sperie și se oferi să-i dea toată încărcătura de lemne și câte una la fel în fiecare an dacă păstrează taina. Deci făcură acest târg care ținu o vreme.

Însă sfântul Nicolae săturându-se de acest aranjament, hotărî că este mai bine să devină mucenic pentru credință și astfel să-și spele păcatul apostaziei. Deci se sfătui cu duhovnicul care îi spuse să nu se grăbească la mucenicie fiindcă încă nu este gata și s-ar putea să nu aibă tăria de îndura caznele la care avea să fie supus. Însă sfântul Nicolae era hotărât. Văzând aceasta, duhovnicul nu mai spuse nimic și începu să-l ajute să sporească duhovnicește ca să fie în stare să îndure și ca mărturisirea lui să fie adevărată.

După o vreme, sfântul Nicolae se simți pregătit și porni din nou spre Trikkala. Acolo bărbierul îl aștepta să-i aducă lemnele, însă sfântul mucenic nu-i aduse nimic și îi spuse că nici nu-i va mai aduce vreodată. Furios, bărbierul chemă pe alți musulmani și le zise că Nicolae își schimbase religia. Aceștia îl luară și-l duseră înaintea dregătorilor orașului care-l luară pe Nicolae și-l înfățișară cadiului.

Întrebat de cadiu, sfântul Nicolae rescunoscu faptul că fusese creștin ortodox și se convertise la islam, dar se pocăise și se întorsese la credința sa fiindcă, zise sfântul:

– Creștin ortodox m-am născut, creștin ortodox sunt și creștin ortodox vreau să mor. Pentru aceea, la oricâte cazne mă veți pune, nu mă voi lepăda niciodată de credința mea.

Cadiul folosi lingușirea și făgăduielile cu răsplata, urmate de amenințarea cu caznele și cu moartea, spre a încerca să-l facă pe sfântul Nicolae să se întoarcă la credința musulmană. Însă el lepădă îmbierile cadiului și rămase neclintit. Deci fu bătut și aruncat în închisoare, unde fu ținut o vreme fără mâncare și apă.

Adus din nou înaintea cadiului, sfântul Nicolae se arătă statornic în mărturisirea sa, pricină pentru care fu supus la și mai mult cazne. După a treia anchetare, cadiul își dădu seama că sfântul Nicolae avea să fie neînduplecat, lucru vădit din ceea ce spunea cu glas mare, că Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeu și nu se va lepăda de El. Ca urmare fu osândit la moarte.

Astfel, în mijlocul bazarului, se aprinse un foc mare și în el îl aruncară pe sfântul Nicolae care astfel muri ars de viu, rămânând credincios lui Iisus Hristos până la ultima suflare.

Mișcat de evlavie, un olar se duse la locul osândei și luă câteva moaște, însă din pricina pazei strașnice, acesta trebui să plătească o mare sumă de bani ca să obțină capul sfântului Nicolae. Apoi luându-l, îl ascunse într-un perete, fiindcă se temea să nu-l descopere musulmanii. Mai târziu, casa lui ajunse sub stăpânirea altui creștin ortodox, pe nume Melandru, care văzu o lumină strălucind printr-o crăpătură din peretele uneia dintre odăile casei. Spărgând peretele, găsi capul sfântului Nicolae.

Acesta îl duse la Mănăstirea Varlaam de la Meteora unde fratele său era călugăr.

(Sursă: http://meteoronlithopolis.gr/)

Astfel sfântul Nicolae, ajutorul de brutar din Mețovo, Epir, își jertfi viața în Trikkala din dragoste pentru Iisus Hristos la 16 mai 1617, mijlocind pururea cu căldură pentru toți cei ce îi săvârșesc pomenirea cu credință.

Cinstitele sale moaște făcătoare de minuni au atras de timpuriu o mulțime de oameni din toate părțile Epirului si Tesaliei.

Creștinii din Munții Pind îl cinstesc pe sfântul Nicolae ca pe ocrotitorul lor. În orașul său natal, Metsovo, o biserică i-a fost inchinată în anul 1800, iar o alta a fost ridicată pe locul casei părintești, în anul 1959. Alte biserici cu hramul sfântului Nicolae Vlahul se găsesc în regiunea Tricala, la Tirnav și în Artemis, Atica. Nicolae Carcase a publicat viata și slujba sfântului îm Veneția în anul 1767.

Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice l-a canonizat formal pe Nicolae Basdanis ca sfânt al Bisericii Universale pe 28 noiembrie 1988. Este prăznuit pe această dată și în ziua martiriului său, 16 mai (în unele sinaxare apare ziua de 17 mai).

+ * + * +

Cinstitele moaște ale Sfântul Nou Mucenic Nicolae din Mețovo

(Sursă: http://www.panagiaepiskepsi.gr/)

(Sursă: http://www.panagiaepiskepsi.gr/)

+ * + * +

Munții Pind, unde află și ținutul natal al sfântului Nicolae, au fost pentru mult timp o adevarată casă a vlahilor, o minoritate vorbitoare de limba română, care a trăit în pace cu vecinii lor vorbitori de limbă greacă. În majoritate de credință ortodoxă, numai puțini vlahi s-au convertit la islam în veacurile de dominație otomană. Până astăzi se află în acele părți comunități de aromâni. Din această pricină sfântul Nicolae este cinstit și cu numele de Nicolae Vlahul.

Casa părintească a Sfântul Nou Mucenic Nicolae din Mețovo

(Sursă: http://6dim-ioann.ioa.sch.gr/)

(Sursă: http://www.crestinortodox.ro/)

+ * + * +

(Sursă: http://meteoronlithopolis.gr/)

(Sursă: http://www.orthodox-icon.gr/)