Sfântul Cuvios Atal făcătorul de minuni (6 iunie)

Acesta, lepădându-se de lume şi făcându-se călugăr, arătă toată nevoinţa, petrecând cu post şi cu priveghere. Că a doua zi şi a treia zi, de multe ori şi a cincea zi gusta mâncare şi niciodată nu dormi culcat, sau într-alt chip cu dinadinsul, ci şezând şi stând, mângâia firea.

Pentru acestea dar luă multă folosinţă de la Dumnezeu şi se îmbogăţi cu izvoare de multe minuni, căci arăta cuviosul milă nu numai faţă de oameni ci şi faţă de cele necuvântătoare şi neînsufleţite şi nesimţitoare.

Şi cerând de la cei ce erau lângă dânsul iertare, îşi dădu sufletul lui Dumnezeu.

Sfinții Cuvioși Nichita, Iosif și Ioan de la Mănăstirea Nouă din Insula Hios, Grecia (20 mai)

(Sursă: http://3.bp.blogspot.com/)

Aceștia erau trei pustnici care se nevoiau într-o peșteră de pe Muntele Provateon.

Văzând aceștia în fiecare noapte o lumină într-o pădure din apropiere și neputându-se dumiri de unde vine în timpul zilei, aceștia se gândiră să dea foc pădurii. Flăcările se opriră în chip minunat înaintea unui mirt care nu se aprinse. Cercetându-l, aflară icoana Maicii Domnului așezată pe ramurile sale.

Slăvind mila Preacuratei Stăpâne săvârșită cu dânșii, ridicară pe locul acela o biserică unde începură a se nevoi.

În acea perioadă, Constantin Monomahul se afla exilat pe insula Lesbos.

Împăratul Constantin IX Monomahul

(Sursă: http://upload.wikimedia.org/)

Cuvioșii părinți, în urma unei descoperiri dumnezeiești, îl vizitară pe acesta spunându-i că va deveni împărat. Constantin, auzind acestea, fagadui ca, de se vor împlini spusele lor, să constuiască o mănăstire închinată icoanei Maicii Domnului. Câțiva ani mai târziu, când urcă pe tronul Imperiului Bizantin, îsi ținu făgăduința, construi o biserică minunata pe locul unde fusese aflată icoana, aducând din Constantinopol un arhitect renumit, meșteri și cele mai bune materiale.

După o scurtă perioadă de exil, împăratul Constantin reveni în mănăstire unde adormi în pace.

Mai apoi sora sa împărăteasa Zoe continuă purtarea de grijă pentru acest sfânt locaș.

Împărateasa Zoe

(Sursă: http://vefir.pressan.is/)

Încă de la început mănăstirea se bucură de numeroase privilegii, fapt ce aduce o perioadă de lungă prosperitate. În preajma anului 1300, pământurile sale ocupau un sfert din insulă, iar în mănăstire vietuiau 800 de călugări. Aceasta a prosperat chiar și în perioada otomană, când era subordonată direct Patriarhiei din Constantinopol. Iar către sfârșitul veacului al XVI-lea încă mai sălășluiau în sfântul locaș 200 de monahi.

În prezent, icoana Preacuratei Maici se află în Mănăstirea Panagia Neamonitissa.

+ * + * +

Icoana Maicii Domnului Neamonitissa

(Sursă: http://2.bp.blogspot.com/)

+ * + * +

Mirtul

(Sursă: https://www.flickr.com/)

(Sursă: https://www.flickr.com/)

Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan, ctitorii Mănăstirii Varlaam, Meteora, Grecia (17 mai)

(Sursă: http://xristianos.gr/)

Sfinții ieromonahi Nectarie și Teofan erau frați buni din familia nobiliară Apsaradon din Ioanina, familie ce a jucat un rol important in viața orașului. Cei doi cuvioși au avut parte de o educație aleasă în mănăstirea Filantropinon în timpul egumenului Macarie. Însă, bogățiile, slava și buna creștere n-au putut birui dumnezeiasca dragoste dintru ei. De la o vârstă tânără au îmbrățișat viața monahală în orașul lor, îndreptățind astfel supranumele de „orașul călugarilor”. Schima monahală au luat-o în 1495, fiind tunși de către un oarecare stareț pe nume Sava.

Sfântul Cuvios Sava din Ioannina (pomenit în ziua de 3 februarie)

(Sursă: http://1.bp.blogspot.com/)

Sfinții au ucenicit lângă Bătrânul timp de 10 ani întregi, in schitul Sf.Ioan Botezătorul din insula lacului Ioaninei până la adormirea sa din anul 1505, culegând roadele vieții sihăstrești.

După moartea părintelui lor duhovnicesc, au plecat în Sfântul Munte la izvorul cel nesecat al pustniciei, ca să pună temelie bună pentru viața lor călugărescă pe mai departe. În Grădina Maicii Domnului au fost primiţi de fostul patriarh al Constantinopolului sfântul Nifon al 2-lea (pomenit la 11 august), ce se nevoia în mănăstirea Dionisiu la anul 1502.

În răstimpul şederii lor aici au cerut şi primit de la luminatul lor părinte duhovnicesc, sfântul Nifon, rânduială şi canon de vieţuire duhovnicească. După ce prin învăţăturile sale i-a întrarmat cu cele de ajutor în războiul duhovnicesc, el i-a îndemnat să se întoarcă la chilia lor de mai înainte şi să-şi continue acolo luptele lor duhovniceşti. Ascultând sfaturile sfântului Nifon, care a fost al doilea lor părinte duhvnicesc, şi făgăduind să nu se abată de la cele spuse lor, s’au întors la chilia lor. Dar, întrucât, au aflat-o ocupată de către unii boieri care şi-au însuşit drepturi de ctitori asupra ei, au fost nevoiţi să o părăsescă pentru a doua oară.

S’au dus în locurile cele mai retrase din insulă unde au aflat după dorirea inimii un loc potrivit pentru asceză şi liniştire, lângă o sihăstrie pustie, pe jumătate ruinată, cu hramul sfântului Pantelimon. Ea era zidită într’o peşteră deasupra lacului, ale cărui ape pătrunsesră în adâncitura peşterii formând o groapă foarte mare. Cu mulţi ani în urmă, în acel loc se nevoise un pustnic vestit pentru viaţa sa sfântă, Antonie. Vreme de 18 ani a rămas zăvorât în chilia sa şi fusese dăriut de Dumnezeu, pentru multa sa curăţie, cu harisma străvederii. Îndată, sfinţii Nectarie şi Teofan au luat de la arhiereul Ioaninei binecuvântare pentru refacerea sfântului locaş, şi obţinând aprobările trebuinciose au purces la reconstrucţia bisericii şi a chiliilor. Acest lucru s’a dovedit în faptă o luptă istovitoare şi trudnică. Toată ziua cuvioşii lucrau la tăierea de bucăţi de stâncă ca astfel să umple cu pietre şi pământ acea groapă şi apoi să înceapă zidirea. În cele din urmă pe la 1506-1507 au ridicat cu ale lor cheltuieli, biserica sfântului Ioan Botezătorul şi odată cu ea s-au finalizat într-un timp scurt şi zidirea chiliilor şi a celorlalte clădiri necesare.

Ieromonahii Nectarie şi Teofan au mai fost ctitori şi ai unei alte mănăstiri. După refacerea mănăstirii sfântului Ioan Botezătorul în insulă, au ridicat pentru surorile şi părinţii lor, sihăstria sfântului Nicolae în Lepenό. Aceasta a funcţionat ca metoc al mănăstirii Varlaam de la Meteore. Încercările n’au încetat să apară şi aici. Ultima ispită a fost şi cea mai dureroasă. N’a venit din partea necredincioşilor turci, ci de la înşişi stăpânitorii bisericeşti şi boierii din partea locului pentru care pricină, după cum ei înşişi fac referire în autobiografia lor, n’au vrut să se [mai] împărtăşească. Văzând tot acest război şi răutate că se înteţeşte, şi-au adus aminte de sfatul sfântului Nifon, care proroceşte le spusese: „când ispitele vă vor împresura de pretutindeni, nu vă împotriviţi lor, ci retrăgeţi-vă în mănăstire şi vă liniştiţi”.

După 4 ani de şedere în părţile Ioanninei, au plecat definitiv din noua lor mănăstire în jurul anului 1510 şi s’au strămutat pe stâncile Meteorelor căutând acolo un nou loc pentru desăvârşire şi asceză. Li s’a dat de către părinţii mănăstirii Marea Meteoră, schitul sfântului Ioan Botezătorul unde au rămas timp de 7 ani. Însă îngustimea stâncii pe care era situată sihăstria lor, cât şi clima nesănătoasă de acolo din pricina vânturilor puternice, nu le-a dat putinţa să stea mai mult acolo. Din această pricină, au purces la căutarea unui loc mai potrivit. Din mulţimea de stânci de la Meteore, au ales una mai cu lărgime şi cu vânturi mai prielnice, fiind potrivită pentru viaţa isihastă şi care se numea Varlaam. Această denumire provenea de la primul eremit ce vieţuise în acel vârf necălcat de picior de om.

Deci, pe stânca Varlaamului, care era cu desăvîrşire pustie şi nelocuită de mulţi ani, cei doi cuvioşi au început să vieţuiască cu binecuvântarea mitropolitului Larisei, Visarion şi a egumenului de atunci al Marii Meteore, în anul 1518. Îndată după urcarea lor pe stâncă, au început lucrările de zidire, întrucât nu se mai păstra nimic din vechea sihăstrie. După ce au ridicat câteva chilii provizorii pentru locuit, prima lor grijă a fost să refacă vechea bisericuţă ce era cu totul ruinată. Din aceasta – care fusese sfinţită cu hramul sfinţilor Trei Ierarhi de către pustnicul Varlaam – mai erau în picioare doar câteva bucăţi de zid din sfântul altar ce stăteau să cadă şi unde făceau slujbele până la ridicarea noii biserici.

Din această pricină, şi-au început lucrul la zidirea bisericii cu multă trudă şi osteneli trupeşti uriaşe având şi sprijinul ucenicilor lor, Benedict şi Pahomie monahii, ce au fost de la început cu ei şi, cu harul lui Dumnezeu, au înaintat destul lucrările.

Pentru mai bine de 30 de ani, au ţinut neştirbit rânduiala slujbelor, rugăciunilor şi a privegherilor de toată noaptea din ajunul Duminicilor, precum şi a praznicelor Împărăteşti şi la pomenirea sfinţilor mari; în timp ce în celelalte zile de peste săptămână jumătate din noapte o afieroseau slavoslovirii lui Dumnezeu. Hrana lor zilnică era sărăcăcioasă şi cu desăvârşire pustnicească. În anul 1542 au pus temelia bisericii tuturor sfinţilor, iar pe 17 mai 1544 aceasta a fost terminată.

Între timp, cuviosul Teofan era deja bolnav la pat de 10 luni şi, slăbit de îndelungata-i boală, se afla la porţile morţii. Şi, în timp ce toţi părinţii şi fraţii se tânguiau şi plângeau în jurul său cântând înlăcrimaţi Paraclisul, s’a petrecut o minune. Dintr’odată o stea străvezie şi strălucitoare a stătut deasupra chiliei cuviosului învăluind-o într-o lumină cerească! Odată cu apusul soarelui, sufletului cuviosului Teofan s’a mutat la veşnicele sălaşuri. În aceiaşi clipă steaua suprafirească s’a stins; semn al slavei nemăsurate ce-i fusese gătită în ceruri.

După 10 ani, Luni în Săptămâna Luminată pe 7 aprilie 1550 s’a odihnit întru Domnul şi cuviosul Nectarie. Mormântul lor şi moaştele lor (mâna dreaptă a cuviosului Nectarie şi mâna stângă a cuviosului Teofan, nestricate, cu tot cu piele) constituie până astăzi izvor de puteri şi minuni pentru vieţuitorii mănăstirii şi evlavioşii închinători. Amin! (Tâlcuire din greacă săvârșită de Mănăstirea Nera)

+ * + * +

(Sursă: http://www.roussanou.gr/)

(Sursă: http://poimin.gr/)

+ * + * +

Mănăstirea Varlaam, Meteora, Grecia

(Sursă: http://metamorfosi-vrilission.gr/)

Sfântul Cuvios Ioan Psihaitul (7 mai)

(Sursă: http://days.pravoslavie.ru/)

Acesta din tinereţe urmând obiceiurilor sfinților Ioan Botezătorul şi Ilie Tesviteanul şi îndreptându-şi viaţa spre aspră petrecere, birui bărbăteşte războaiele demonilor, curăţindu-şi mai înainte sufletul cu curgerile lacrimilor.

Şi înduplecând pe Dumnezeu cu privegherile cele de toată noaptea, şi vărsând curgeri de lacrimi, uscă râurile eresurilor, închinându-se asemănării celei cinstite a Mântuitorului Hristos.

Iar sfaturile păgânilor le surpă cu biruinţă, suferind cu tărie amare izgoniri şi închisori, și apără legile şi predaniile părinteşti, nesocotind legile împărăteşti.

Sfântul părinte Ioan se învrednici și de harul facerii de minuni, vindecând trupurile şi sufletele celor bolnavi, însă până astăzi se arată izvor necurmat de tămăduire și izbăvire tuturor celor ce îi săvârșesc pomenirea cu credință.

S-a nevoit în Lavra Psihaita din Constantinopol, de unde pentru cinstirea sfinteilor icoane, fu trimis în surghiun în veacul al VIII-lea.

Biserica Rusă îi săvârșește pomenirea la 26 mai.

Sfântul Cuvios Nichifor din Singurătate, Italia și Sfântul Munte Athos, Grecia (4 mai)

Acesta a fost italian de neam și catolic cu credința. Îmbrățișând ortodoxia, se așeză în Sfântul Munte Athos unde se supuse celor mai de frunte părinți ostenitori ai locului cărora le arătă smerenie și ascultare desăvârșită deprinzând de la dânșii liniștirea (isihia).

Petrecu mulți ani în pustie și în liniște, retrăgându-se în cele mai pustii locuri ale sfântului munte.

Mai apoi deveni dascăl în deprinderea Rugăciunii lui Iisus celor ce doreau a se liniști în singurătate, formându-se pe lângă dânsul un număr oarecare de ucenici.

Ucenicilor săi le alcătui o culegere de vieți pe scurt, scrise cu simplitate, ale unor sfinți părinți anteriori pe care le închieie de fiecare dată printr-un scurt cuvânt al său în care arată pe acel fiecare sfânt părinte practicând păzirea și adunarea minții înlăuntru, pentru a folosi ca temei practicării Rugăciunii lui Iisus.

În anul 1274, primind împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul unirea cu Roma, puțin după aceea (pe la 1276) sfântul Nichifor dimpreună cu alți cuvioși părinți fură exilați din Athos, pentru împotrivirea ce o făceau hotărârii împăratului de unire cu Roma.

Locul exilului său fu una din insulele pustii din Marea Egee unde erau exilați cei ce se împotriveau unirii cu Roma. Aici sfântul părinte se află dimpreună cu uncenicul său Teolipt pe care îl învăță metoda rugăciunii inimii.

Plecarea sa la Domnul se petrecu cel mai probabil între anii 1290-1300.

Lucrarea sa, scrisă într-o limbă simplă, spre folosul cât mai multor monahi, a circulat în țara noastră încă din veacul al XVIII-lea de când datează un manuscris aflat la Mănăstirea Neamț, fiind tradusă în românește cu titlul „Cuvânt pentru păzirea inimii, plin de mult folos” al lui Nichifor din Singurătate.

Astăzi, prin osteneala părintelui Dumitru Stăniloae, această lucrare se află cuprinsă în volumul 7 al Filocaliei.

+ * + * +

(Sursă: http://www.doxologia.ro/)

+ * + * +

Scrierea Sfântului Cuvios Nichifor din Singurătate poate fi aflată în:

Sfântul Cuvios Anastasie Sinaitul, Egipt (21 aprilie)

(Sursă: http://hranive.ru/)

Acesta lăsând lumea şi luându-şi crucea sa pe umeri, după cuvântul Domnului, urmă lui Hristos cu osârdie. Și dorind mai mari nevoinţe de fapte bune, se duse la Ierusalim şi închinându-se la cinstitele locuri şi cu credinţă sărutându-le, se sui la Muntele Sinaiului.

Acolo petrecu multă vreme ca monah aflat sub ascultarea slăvitului stareț Ioan Scărarul.

Sfântul Cuvios Ioan Scărarul ( clic aici, pomenit la 30 martie)

(Sursă: http://www.ruicon.ru)

După fericita adormire a sfântului cuvios Ioan, sfântul Anastasie fu făcut stareț.

Făcându-se în toate foarte smerit cugetător, sfântul Anastasie primi de la Dumnezeu darurile cunoştinţei, multei înţelepciuni și iscusinței scrisului, așternând în scris viețile unor sfinți și alcătuind cuvinte spre folosul sufletului.

El duse o luptă neîmpăcată cu ereticii akefaliți ce se tâlcuiește „fără cap”, căci lepădau hotărârile celui de-al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451).

Ajungând la adânci bătrâneți, în anul 685 se strămută la cereștile locașuri ale Domnului Căruia îi slujise cu credință.

+ * + * +

Cuvinte ale Sfântului Cuvios Anastasie Sinaitul

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/ca-mandria-este-pacat-cumplit-care-poate-sa-piarda-orice-dreptate-omului (clic aici)

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/relatia-cu-ingerul-pazitor (clic aici)

+ * + * +

Dintre scrierile Sfântului Cuvios Anastasie Sinaitul:

Cuvinte despre această carte pot fi aflate în lansarea sa de la Librăria Sophia din București:

https://www.youtube.com/watch?v=cFMvOwwm4Q0 (clic aici)

+ * + * +

(Sursă: http://www.saint.gr/)

Sfântul Cuvios Gherasim din Bizanț, Turcia (7 aprilie)

(Sursă: http://www.saint.gr/)

Acest cuvios părinte s-a născut din părinți evlavioși în Istambul.

Primind aleasă creștere în familie, la plinirea vârstei, sfântul Gherasim fu trimis la Școala teologică Patmias de pe lângă Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul din Patmos, care a dat Bisericii de-a lungul vremii numeroși teologi și gânditori. Studiile le-a săvârșit în vremea când școala era ocârmuită de către fondatorul său, sfântul Macarie Kalogheras (pomenit la 19 ianuarie), căruia i-a fost ucenic apropiat.

Sfântul Cuvios Macarie Kalogeras (pomenit la 19 ianuarie)

(Sursă: http://www.patmosmonastery.gr/)

După fericita adormire a sfântului Macarie, sfântul Gherasim se va afla o vreme la conducerea școlii teologice, însă mânat de dorul de a-și închina viața lui Dumnezeu părăsi toate vredniciile lumești îmbrăcând haina monahală în Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul din Patmos unde după o vreme fu hirotonit preot.

Mult se osteni sfântul Gherasim pentru buna creștere și educația tinerilor și luminarea norodului.

Apoi îmbolnăvindu-se de piatră la rinichi (litiază), merse la Izmir pentru a se trata. Însă Pronia lui Dumnezeu nu ridică boala de la dânsul, pricină pentru care se mută la odihna cea de Sus în insula Creta în anul 1770, fiind îngropat în Mănăstirea Sfânta Treime Tzagarolon.

După o vreme, monahii mănăstirii sale de metanie din Patmos merseră la Mănăstirea Sfânta Treime pentru a cere odorul de mare preț, însă nu primiră decât mâna dreaptă a sfântului lor părinte pe care luând-o, o duseră în mănăstirea lor așezând-o cu adâncă evlavie în raclă de unde până astăzi izvorăște din belșug minuni tuturor celor ce se roagă cu credință.

În anul 1821, Mănăstirea Tzagarolon fu prădată și incendiată, iară cintitele moaște ale sfântului Gherasim arseră odată cu mănăstirea.

+ * + * +

Mănăstirea Sfânta Treime Tzagarolon, Insula Creta, Grecia

(Sursă imagini: http://anastasiosk.blogspot.ro/)

Sfântul Cuvios Ilirie, pustnic din Muntele Mirsinon, Latros, Turcia (3 aprilie)

Despre acest cuvios părinte știm numai că a fost pustnic făcător de minuni. Locul său de nevoință se afla în preajma Mănăstirii Maicii Domnului Mirsinon ridicată de sfântul cuvios Acachie (pomenit în ziua de 3 ianuarie) în veacul al IX-lea în Muntele Latros. Astfel, numele de Muntele Mirsinon, așa cum s-a păstrat în sinaxarul Bisericii noastre, este de fapt locul unde se afla mănăstirea cu acest nume în Muntele Latros.

Putem numai să reconstituim istoria Muntelui Latros în care s-a împletit și viața acestui smerit pustnic.

Cei dintâi monahi iubitori ai liniștii vieții pustnicești s-au așezat în Muntele Latros în veacul al VI-lea. În veacul următor, din pricina invaziei agarenilor, veniră aici ca la 300 de călugări din Sinai și Rait care ridicară un număr însemnat de schituri și mănăstiri. Pentru această înflorire duhovnicească, muntele era numit „Sfântul Munte Efes”, căci până astăzi s-au păstrat nu mai puțin de 24 de biserici în toate stilurile arhitecturale posibile și numeroase chilii săpate în stâncă.

În veacul al XIII-lea, în Latros se aflau 11 mănăstiri între care Mănăstirea Maicii Domnului Mirsinon. În același veac însă toate mănăstirile ținutului erau deja distruse sau grav afectate de hoardele barbare (turci). Mai târziu, turcii le vor distruge, iară viețuirea monahală pe acest munte va înceta defintiv.

+ * + * +

Sfântul Cuvios Ilirie, pustnic din Muntele Mirsinon, Latros

(Sursă: http://images.oca.org/)

+ * + * +

Muntele Latros, în planul îndepărtat

(Sursă: http://drevo-info.ru/)

Sfântul Cuvios Zaharia, Egipt (24 martie)

(Sursă: http://days.pravoslavie.ru/)

Acesta se născu în preajma anului 372, fiind fiul sfântului Carion Egipteanul (pomenit la 5 decembrie) care își lăsă femeia și copiii, făcându-se monah. Însă acesta luă cu sine și pe Zaharia, care avea pe atunci 7 ani, căci maica sa nu putea avea grijă și de dânsul.

Acesta lucrând dragostea lui Dumnezeu din copilărie, se învrednici  de mari daruri duhovnicești mai mult decât alții. El se simțea cuprins cu toată ființa sa de văpaia darului lui Dumnezeu.

***

Odată sfântul Macarie îi spuse sfântului Zaharia:

– Spune-mi care este lucrul monahului?

Iar acesta îi răspunse:

– Pe mine mă întrebi, părinte?

Iar sfântul Macarie îi grăi:

– Am vestire către tine, fiule Zaharie, căci este cel ce mă îndeamnă să te întreb.

Iar Zaharia îi spuse lui:

– Precum socotesc, părinte, cel ce își face silă întru toate, acesta este monah.

***

Altădată mergând sfântul Moise să scoată apă, află pe Zaharia rugându-se lângă fântână și Duhul lui Dumnezeu șezând desupra lui.

***

Altădată sfântul Moise îi grăi sfântului Zaharia:

– Spune-mi, ce voi face?

Auzind aceasta, sfântul Zaharia se aruncă pe sine la picioarele lui, zicând:

– Tu mă întrebi, părinte?

Zis-a lui bătrânul:

– Cred mie, fiule Zaharie, că am văzut pe Duhul Sfânt pogorându-se peste tine și dintru aceasta sunt silit să întreb.

Atunci Zaharia luând culionul din cap și aruncându-l la pământ și călcându-l, zise:

– De nu se va zdrobi omul așa, nu poate să fie monah.

***

Șezând odată sfântul Zaharia la Schit îi veni lui vedenie și sculându-se îi vesti părintelui său Carion, iar bătrânul, fiindcă era lucrător, nu era iscusit la acestea și sculându-se îl bătu zicând că de la draci este.

Însă sfântul Zaharia rămase cu gândul acesta. Și sculându-se, se duse la sfântul Pimen noaptea și îi vesti lucrul acesta și cum se ard cele dinlăuntru ale lui și văzând bătrânul că de la Dumnezeu este, îi zise lui:

– Mergi la cutare bătrân și orice îți va zice ție, fă!

Și ducându-se către bătrânul, mai înainte de a întreba el ceva, apucând bătrânul îi spuse lui toate și că vedenia este de la Dumnezeu.

– Deci mergi și supune-te părintelui tău!

***

Zis-a sfântul Pimen că întrebă sfântul Moise pe sfântul Zaharia când era aproape să moară:

– Ce vezi?

Și îi zise lui:

– Nu este mai bine a tăcea, părinte?

Iar sfântul Moise îi răspunse:

– Așa, fiule, taci!

Și în ceasul morții sale, șezând sfântul Isidor și căutând la cer, zise:

– Veselește-te, fiul meu Zaharia, că ți s-au deschis ție porțile Împărăției cerurilor.

***

Fiind o mare făclie printe monahii pustiei, sfântul cuvios Zaharia se mută la Domnul în anul 405, la vârsta de 32 de ani, mijlocind cu căldură pentru toți cei ce îi săvârșesc pomenirea cu credință.

Pomenirea sfântului Zaharia se mai săvârșește și dimpreună cu părintele său, sfântul cuvios Carion, în ziua de 5 decembrie.

+ * + * +

Viața Sfântului Cuvios Zaharia poate fi aflată în

și

Sfântul Cuvios Gheorghe cel Nou, făcătorul de minuni din Dipiu, Constantinopol, Turcia (23 martie)

Acesta, lăsându-şi femeia, copiii şi rudele, alese calea cea strâmtă şi cu nevoinţe, căci luând asupra-şi jugul cel uşor al Domnului, înconjura cetăţi şi sate şi mergea până departe în pustiu, fiind lipsit, necăjit şi cu totul amărât.

Descoperindu-i-se lui de la Domnul sfârşitul, se duse la Constantinopol şi ajungând la sfânta biserică a sfântului Ioan cuvântătorul de Dumnezeu şi anume la locul numit Dipiu, după ce rămase acolo vreme de 6 zile, se odihni întru Domnul.

Când veniră de faţă cei ce urmau să-l îngroape şi văzură lanţul cel greu cu care îi era înfăşurat tot trupul şi mulţimea de urme de lanţ ce se găseau în carnea lui, strigară:

– Doamne miluieşte!

Deci cunoscând cu toţii că a fost un om al lui Dumnezeu, îl îngropară în tinda amintitei biserici, într-un mormânt de marmură ce i se făcu, de unde nu încetează a revărsa tot felul de minuni, celor ce se apropie de el cu credinţă. Iar unii dintre aceia care se bucurară de ajutorul primit din partea lui mai trăiesc încă şi acum, mărturisind tuturor facerile de bine pe care le dobândiră de la el.

Fericita adormire a sfântului Gheorghe cel Nou se petrecu în anul 910.

+ * + * +

Cea mai veche hartă ce s-a păstrat a cetății Constantinopol, săvârșită în anul 1422 de cartograful florentin Cristoforo Buondelmonte

(Sursă: http://en.wikipedia.org)