Sfânta Muceniță Puplia din Antiohia, Turcia (9 octombrie)

(Sursă: http://pravicon.com/)

Aceasta a trăit pe vremea pagânului Iulian, măritată fiind mai înainte și născând roadă vrednică lui Dumnezeu, pe preotul Ioan care fu purtător de grijă pentru orânduiala Bisericii, pururea fugind de vrednicia episcopiei, pentru multa lui smerenie.

Deci mergând atunci împăratul Iulian la Antiohia și silind pe toți să creadă în demoni, această cinstită bătrână începu a cânta în fața împăratului cu niște fecioare:

– Idolii păgânilor argint și aur, lucruri făcute de mâini omenești.

(Sursă: http://days.pravoslavie.ru/)

Pentru aceasta târând-o, o bătutră atât de tare peste obraz încât se roși pământul de sângele ei, însă nu fu omorâtă până la întoarcerea Paravatului. Acela însă fiind înjunghiat nu se mai întoarse, iar ea trăind un an după aceea, cu pace se duse către Domnul, în veacul al IV-lea, pururea mijlocind pentru toți cei ce îi săvârșesc pomenirea cu credință.

Sfânta Muceniță Pelaghia din Antiohia, Turcia (8 octombrie)

(Sursă: http://www.logoslovo.ru/)

Aceasta a fost fecioară de neam slăvit din Antiohia. În vremea domniei împăratului Numerian, cârmuitorul Antiohiei a trimis otași să aducă la judecată pe fecioara Pelaghia despre care toți știau că este creștină. Ostașii înconjurară casa și o chemară pe sfânta fecioară să iasă înaintea porților. Ea le dădu binețe și auzind că avea să fie dusă la judecată, se arătă bucuroasă și le spuse ostașilor să o aștepte să intre în casă și să-și schimbe veșmintele. Apoi se urcă pe acoperișul casei și ridică mâinile către cer rugându-se îndelung lui Dumnezeu să primească sufletul ei și să nu îngăduie a i se întina curăția cea feciorească.

Miniatură din Menologion-ul (Mineiul) împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), săvârșită în anul 985 la Constantinopol

(Sursă: http://days.pravoslavie.ru/)

Dumnezeu îi primi sufletul, iar trupul căzu fără suflare dinaintea ostașilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur scrise despre sfânta muceniță Pelaghia: „Moartea sa nu a venit pe cale firească, ci mai vârtos la porunca lui Dumnezeu” și „Astfel, trupul cel fecioresc, mai curat decât aurul, zăcea la pământ. Îngerii l-au înconjurat, arhanghelii l-au cinstit și Hristos Însuși a stat lângă dânsul”.

Sfântul Cuvios Atal făcătorul de minuni (6 iunie)

Acesta, lepădându-se de lume şi făcându-se călugăr, arătă toată nevoinţa, petrecând cu post şi cu priveghere. Că a doua zi şi a treia zi, de multe ori şi a cincea zi gusta mâncare şi niciodată nu dormi culcat, sau într-alt chip cu dinadinsul, ci şezând şi stând, mângâia firea.

Pentru acestea dar luă multă folosinţă de la Dumnezeu şi se îmbogăţi cu izvoare de multe minuni, căci arăta cuviosul milă nu numai faţă de oameni ci şi faţă de cele necuvântătoare şi neînsufleţite şi nesimţitoare.

Şi cerând de la cei ce erau lângă dânsul iertare, îşi dădu sufletul lui Dumnezeu.

Sfântul Nou Mucenic Marcu din Chios, Grecia (5 iunie)

(Sursă: http://www.diakonima.gr/)

Acesta locuia în orașul egeean Smirna, tatăl său, Hagiokonstantis, era din Tesalonic, iar mama sa, Maria, era de baștină din Smirna.

În anul 1788 Marcu se îndrăgosti de o musulmană și, ca urmare, se converti la religia islamică. Însă curând după aceea conștiința începu să-l mustre din pricina lepădării sale de credința creștină. Deci se duse la un duhovnic care îl ajută să fugă din Smirna împreună cu soția sa, Maria, și cu fiul său din prima căsătorie. Ei debarcară la Triest, în Italia, de unde se duse la Veneția. La Veneția primiră Mirungerea și apoi se cununară în biserică.

Marcu colindă mai multe orașe până când, într-o zi, hotărî că este vremea să fie mucenic pentru credința creștin-ortodoxă. Deci se duse în Chios, de unde plecă la Smirna, locul apostaziei sale, și apoi la Noul Efes.

La Noul Efes el merse la duhovnicul său căruia îi mărturisi despre dorința sa de a muri pentru Iisus Hristos. Însă Marcu fu înduplecat să nu-și ducă planurile la îndeplinire fiindcă în vremea aceea musulmanii erau mânioși pe creștinii ortodocși care ridicau o biserică în cinstea noului mucenic Gheorghe, care primise cununa muceniciei în același oraș. Deci Marcu se întoarse în Chios, unde mergea pe la biserici, împărtășindu-se des, apoi se înfățișă cadiului propovăduindu-L pe Iisus Hristos și zicând că islamul este urânciune.

Cadiul, răbdător, încercă să-l îmbuneze pe Marcu lingușindu-l, însă Marcu nu fu mișcat. Aruncat în închisoare, fu supus la cazne pe care le îndură cântând laude lui Dumnezeu. Aceasta spori și mai mult mânia călăilor săi musulmani.

Apoi, fiind dus a doua oară înaintea cadiului care îl amenință la cazne și mai dureroase, sfântul Marcu răspunse că nici focul, nici cuțitele, nici alte chinuri nu-l pot sili să se lepede de Iisus Hristos.

Auzind aceasta, călăii săi se mâniară așa de tare încât îl aruncară pe scări în jos, după care fu trimis înapoi în temniță, iar caznele continuară fără încetare. Între timp, câțiva creștini ortodocși din Chios auziră de necazurile lui Marcu și începură să postească și să se roage lui Dumnezeu să-l întărească.

Unui preot i se îngădui să-l viziteze pe Marcu în temniță și astfel îi fu cu putință să primească Sfânta Împărtășanie.

După a treia cercetare dinaintea cadiului, Marcu continuă să propovăduiască pe Iisus Hristos ca fiind Dumnezeu, arătându-și credința și dragostea față de El și nădejdea în El. În cele din urmă, cadiul îl osândi la moarte prin tăierea capului.

Ieși din tribunal nespus de bucuros, iar fața lui strălucea. Și, deși picioarele îi erau zdrobite și mâinile legate, pur și simplu alerga spre locul de execuție, ca și când nu ar fi călcat pe pământ. Acest fapt îl văzură și paznicii, spunând că demonii îl duceau ridicat în aer, pentru că le era greu să alerge alături de el.

Aga și soldații se luptau să înfrâneze mulțimea care se adunase pentru a vedea execuția mucenicului. Când ajunse la locul cunoscut, sfântul îngenunchie singur, cu bucurie, și îi spuse călăului:

– Vino, lovește!

Călăul, neîndemânatic, nu reuși dintr-o lovitură de sabie să îi taie capul, ba îi scăpă și sabia din mână. Sfântul căzu jos, ghemuit, nemișcat, fără să se zvârcolească sau să strige. Călăul luă sabia și, din mai multe lovituri, îl decapită.

Creștinii îl slăveau pe Dumnezeu, mulți alergau la biserici, unde își exprimau bucuria, cântând imnuri. Toți, cu un avânt de nestăpânit, fără a se uita la bani, încercau să obțină ceva de la mucenic: fie pământ udat cu sânge, fie o bucată din îmbrăcămintea lui.

Sfintele sale moaște, cumpărate cu mulți bani de creștini, izvorâră mir.

Astfel, sfântul Marcu din Smirna, Asia Mică, își jertfi viața din dragoste pentru Iisus Hristos în Chios, miercuri, 5 iunie 1801.

+ * + * +

Din roadele evlaviei și ostenelii pentru Sfântul Nou Mucenic Marcu, iar nouă prețioasă sursă:

http://www.pemptousia.ro/2013/06/sfantul-nou-mucenic-marcu-din-chios-1801-5-iunie/ (clic aici)

+ * + * +

Viața Sfântului Nou Mucenic Marcu poate fi aflată în:

Sfânta Cuvioasă Sofia din Ainos, Tracia, Turcia (4 iunie)

(Sursă: http://images.oca.org/)

Aceasta se născu în Ainos sau Aenus, Rhodope, Tracia (astăzi, Enez, Turcia), şi era mamă a 6 copii. Deşi ocupată cu grijile şi datoriile acestei lumi, sfânta Sofia ţinu poruncile Domnului şi trăi o viaţă plină de virtute.

După ce îi muriră copiii, deveni mamă pentru orfani şi ajutor pentru văduve. Își vându avuţiile şi darui banii săracilor.  Duse o viaţă de nevoință, mâncând numai pâine şi apă. Avea neîncetat pe buze Psalmii lui David şi lacrimi curgeau fără încetare din ochii ei. Prefera să se lipsească ea de cele trebuincioase decât să lase pe vreun sărac să plece din casa ei cu mâinile goale.

Prin smerenia ei şi dragostea faţă de săraci, Dumnezeu o binecuvântă printr-o minune. În casa ei era un butoi cu vin pe care îl păstra pentru săraci din care oricât ar fi luat acesta acesta rămânea pururea plin. Însă îndată ce povesti cuiva despre această minune slăvind pe Dumnezeu, acesta se goli. Sfânta Sofia se întristă crezând că vinul se sfârşi din pricina nevredniciei sale. De aceea își spori nevoinţele sale ascetice încât își primejdui sănătatea.

Simţindu-şi plecarea din lumea aceasta aproape, ea primi tunderea în monahism. Sfânta Sofia adormi întru Domnul la vârsta de 53 de ani. Ea mai este cinstită ca ocrotitoare a orfanilor.

+ * + * +

(Sursă: http://www.johnsanidopoulos.com/)

(Sursă: http://www.johnsanidopoulos.com/)

+ * + * +

Ainos sau Aenus, ținut grecesc odinioară, iar mai apoi cucerit de turci în stăpânirea cărora se află până astăzi cu numele Enez

(Sursă: https://www.flickr.com/)

Sfântul Cuvios Agapit doctorul fără de arginți din Lavra Peșterilor din Kiev, Ucraina (1 iunie)

(Sursă: http://radiovera.ru/)

Acesta se îndreptă către marea Lavră a Peșterilor cu gândul fierbinte de a deveni monah în vremea starețului Antonie care, după rânduita vreme de încercare, îl tunse în monahism. De la acesta sfântul Agapit deprinse slujirea bolnavilor și tămăduirea acestora cu rădăcini, plante și rugăciuni.

Astfel, dacă vreun frate de îmbolnăvea, sfântul Agapie lăsa chilia și liniștea sa și alerga lângă acela. Priveghea lângă dânsul, îl ajuta la orice nevoie ar fi avut și-l îngrijea până la deplina sa însănătoșire. Și chiar de boala era îndelungată, iar bolnavul își pierdea răbdarea și începea a se văita, sfântul Agapit îl mângâia cu multe cuvinte de îmbărbătare și cu îndemnuri la răbdare.

Urmând astfel cu smerenie pilda părintelui său duhovnicesc, starețul Antonie, cuviosul Agapit fu învrednicit de Dumnezeu cu darul tămăduirii, căci tămăduia de orice boală prin rugăciune și dând bolnavilor să mănânce din rădăcinile cu care și el se hrănea.

Vestea despre dânsul nu întârzie să se răspândească în tot ținutul Kievului. Pricină pentru care mare mulțime de bolnavi începură a veni la mănăstire pentru a primi tămăduire de la sfântul Agapit.

În vremea aceea trăia la Kiev un medic armean cu credința (în veacul al V-lea armenii se rupseră de Biserica Ortodoxă respingând hotărârile Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, și îmbrățișând erezia monofizită). Acesta era vestit pentru a vedea orice boală, a vindeca mare parte dintre boli și a spune celor bolnavi cât mai aveau de trăit, iar dacă bolnavul era în stare critică nu primea să se îngrijească de el.

Odată aduseră la mănăstire un boier grav bolnav căruia acest doctor armean îi vestise că avea să moară peste 8 zile. Cuviosul Agapit se rugă deasupra bolnavului, îi dădu să mănânce rădăcini din farfuria sa, iar bolnavul se tămădui pe dată.

Ajungând la urechile doctorului vestea tămăduirii minunate a bolnavului și umplându-i-se inima de invidie, începu a-l învinui dinaintea oamenilor de înșelătorie.

Odată, aduseră slujitorii doctorului un bolnav de care acesta era sigur că avea să moară căci îi dăduse a bea otravă în chip de medicament. Cuviosul Agapit, văzând starea gravă a bolnavului, aduse repede niște rădăcini tămăduitoare și le băgă cu greutate în gura bolnavului, apoi căzu cu fața la pământ rugându-se fierbinte către Dumnezeu pentru sărmanul om. Nu după multă vreme, cel muribund se umplu de viață și se ridică din patul bolii.

Auzind aceasta, doctorul orbit de furie, porunci slujitorilor să ticluiască o cale de a-l otrăvi pe însuși Agapit. Iar aceștia venind cu chip de închinători evlavioși îi dădură băutura otrăvitoare cuviosului părinte spunându-i că este sirop de fructe. Iar cuviosul o bău și nu păți nimic.

Nu după multă vreme se îmbolnăvi chiar domnitorul Vladimir Vsevolod Monomahul, ce se să găsea pe atunci la Cernigov.

Vladimir al II-lea Vsevolod Monomahul

(Sursă: http://upload.wikimedia.org/)

Mult se strădui doctorul armean să îl însănătoșească fără însă a izbuti ceva, căci domnitorul ajunse în pragul morții. Văzând aceasta, trimise vorbă starețului Lavrei Peșterilor de atunci Ioan să-l trimită pe cuvios la Cernigov, însă sfântul Agapit îi spuse cu smerenie starețului:

– Cinstite părinte, dacă voi merge la domnitor pentru a-l vindeca, atunci va trebui să merg și la alții care vor avea aceeași nevoie. Toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu. Cer deci binecuvântarea voastră să nu mă duc în acel loc unde mă așteaptă slava omenească, căci am făgăduit Domnului să o ocolesc până la ultima mea suflare. Dacă va fi nevoie, dați-mi binecuvântare să plec într-un loc ascuns, până ce va trece această ispită. Dacă însă doriți să mă trimiteți cu orice chip la Cernigov, atunci voi face ascultare. Fie deci nu după cum voiesc eu, ci după voia sfinției voastre.

Admirând smerenia cuviosului părinte, starețul nu stărui să se ducă. În cele din urmă, după multe stăruinți, trimișii primiră de la cuviosul Agapit câteva rădăcini tămăduitoare pe care luându-le domnitorul îndată se făcu sănătos.

Plin de bucurie și recunoștință, domnitorul trimise multe răsplăți în aur cuviosul părinte pe care acesta le lepădă ca pe nimic, cerând ca toată bogăția aceea să fie dată săracilor, spunându-i boierului trimis de domnitor:

– Fiul meu, eu niciodată nu primesc răsplată pentru tămăduirile săvârșite, căci acestea se săvârșesc nu prin puterea mea, ci prin puterea lui Hristos.

Peste câțiva ani, se îmbolnăvi și cuviosul Agapie, prilej cu care îl cercetă și doctorul armean prefăcându-se că se interesează de sănătatea lui.

– Ia spune-mi, părinte, cu ce plante se tratează boala voastră?

– Cu acelea pe care mi le va arăta Domnul, Doctorul sufletelor și al trupurilor, răspunse fără de răutate cuviosul.

Disprețuindu-l ca pe unul ce nu are nici cea mai mică idee de medicină doctorul armean îi spuse:

– Vă spun cu adevărat că nu mai aveți mai mult de 3 zile de trăit. Vă dau cuvântul meu că dacă în 3 zile nu veți muri, eu îmi voi schimba viața și mă voi face monah ca și sfinția voastră!

Auzind aceste cuvinte, cuviosul se înfurie spunându-i:

– Aceasta este arta ta? În loc să salvezi, prevezi moartea? Dacă ești capabil, fă-mă bine! De nu, de ce-mi spui că voi muri în 3 zile? Află deci că Domnul m-a înștiințat că mă va lua lângă Dânsul peste 3 luni!

Între timp aduseseră la cuvios un bolnav de la Kiev pentru a-l face bine căruia cuviosul îi dădu unele plante pentru însănătoșire. Auzind batjocurile medicului se întoarse către dânsul spunându-i:

– Mănâncă și tu din aceste plante, te rog.

– Nu pot, părinte, deoarece noi avem în aceste zile post negru și astăzi nu pot mânca nimic.

– Dar cărei credințe aparții tu?, întrebă cu îndoială cuviosul.

– Dar bine, nu ați auzit despre mine? Sunt armean.

– Armean, strigă cuviosul cu furie sfântă. Și cum ai îndrăznit să intri aici înlăuntru? Cum ai îndrăznit să-mi întinezi chilia cu prezența ta eretică și să mă atingi? Pleacă de aici nerușinatule și ereticule!

Iară medicul plecă rușinat.

Cuviosul Agapit mai trăi 3 luni, așa după cum îl înștiințase Domnul, iar la i iunie adormi în pace fiind îngropat cu cinste în peștera cuviosului Antonie, alături de ceilalți nevoitori ai obștii.

După o vreme, medicul se înfățișă starețului povestindu-i că îi apăruse cu o zi înainte sfântul Agapit spunându-i:

– Ai promis că te vei lepăda de erezia ta și că te vei face monah. Dacă acum nu vei respecta această făgăduință îți vei pierde sufletul! Dumnezeu nu se lasă înșelat!

(Sursă: http://upload.wikimedia.org/)

Și într-adevăr acesta trecu la credința dreptslăvitoare, rămase în mănăstire și deveni monah, dăruindu-și întreaga viață tămăduirii rănilor sufletului său și rugăciunii neîncetate către marele Doctor Iisus Hristos.

Pomenirea sfântului Agapit se săvârșește la 1 iunie (ziua fericitei sale adomiri, veacul al XI-lea) și la 28 septembrie (Soborul Sfinților din Peșterile de Aproape).

+ * + * +

Viața Sfântului Cuvios Agapit poate fi aflată în:

+ * + * +

(Sursă: http://upload.wikimedia.org/)

(Sursă: http://pravicon.com/)

+ * + * +

(Sursă: http://pravicon.com/)

(Sursă: http://iconograf.com.ua/)

(Sursă: http://pravicon.com/)

(Sursă: http://www.rudata.ru/)

(Sursă: http://www.google.ro/)

(Sursă: http://alchevskpravoslavniy.ru/)

(Sursă: http://agapit.at.ua/)

Sfântul Ioan cel nebun pentru Hristos din Ustiug, Rusia (29 mai)

(Sursă: http://pravicon.com/)

În apropiere de străveciul oraș Ustiug sau Ustiuga, în orașul Vnukovo, unor săteni înstăriți binecredincioși Sava și Maria li s-a născut un fiu căruia i-au dat numele Ioan. Încă din copilărie ducea o viață aspră, deosebindu-se de ceilalți tineri. În zilele de miercuri și vineri nu mânca deloc, iar în celelalte zile se mulțumea cu pâine și apă.

Când mama sa îl mustră zicându-i:

– De ce postești la anii tăi?

Tânărul Ioan îi răspunse:

– Ca să mă izbăvesc de păcate fiindcă numai Dumnezeu este fără de păcat. Să nu nutrim trupul păcătos ca să ni-l facem dușman.

Când părinții săi se mutară în orașul Orleț, la 30 de verste de Ustiug, tatăl avea să moară acolo, iar mama se călugări la Mănăstirea Sfintei Treimi din Orleț, luând numele Natalia. Adolescentul Ioan îi fu o vreme aproape, tăcea, nu scotea o vorbă, începu a se face nebun pentru Hristos, încât mama sa îl lăsă în plata Domnului.

Sfântul Ioan se întoarse în orașul natal Ustiug, așezându-se în apropierea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, într-o coșmelie făcută anume pentru dânsul de un creștin cucernic pe nume Andrei Mișnev. Acolo își petrecea nopțile în rugăciune, iar ziua alerga pe ulițele orașului aproape gol, purtând doar niște zdrențe cu care își încingea mijlocul, orpindu-se uneori să se odihnească pe un morman de gunoaie, după exemplul dreptului Iov și al marelui nevoitor Procopie cel nebun pentru Hristos de la Ustiug.

Sfântul Procopie cel nebun pentru Hristos din Ustiug (pomenit la 8 iulie)

(Sursă: http://iconsv.ru/)

Nu avea astâmpăr nici ziua, nici noaptea, oamenii îl hărțuiau mereu în fel și chip glumind pe seama lui, înjurându-l sau luându-l la bătaie uneori, fiindcă nu înțelegeau de ce se poartă astfel. El însă îndura toate cu adevărată smerenie.

Fericitul Ioan își ascundea viața de ochii oamenilor temându-se de faima păgubitoare pentru suflet ce i-ar putea veni de la ei. Însă nu arareori nu reușea să scape cu totul de curiozitatea oamenilor.

Preotul Grigorie de la catedrală, om cucernic, dorea să știe ce face noaptea fericitul Ioan în coșmelia lui. Deci urmărindu-și gândul, se așeză într-o încăpere alăturată ca să privească printr-o crăpătură. Fericitul Ioan, știindu-se singur, se ruga cu mâinile ridicate spre cer, după cum îi era obiceiul, ceasuri întregi pentru cei ce fac nedreptăți și nu slujesc adevărul. Isprăvindu-și rugăciunea, începu să pună și să amestece cărbuni din sobă fiindcă era o iarnă aspră, apoi îngrădindu-se cu semnul crucii și rostind cuvintele „Însemnatu-ne-ai pe noi, Doamne, cu lumina Feței Tale!”, se culcă pe cărbunii aprinși. Înspăimântat de gândul că Ioan avea să ardă, preotul dădu buzna în odaie. Fericitul se dădu jos de pe sobă, îi aruncă o privire aspră spunându-i:

– Să nu te-ncumeți să povestești cuiva ce-ai văzut până la moartea mea.

Preotul își dădu cuvântul că-i va respecta întocmai voința.

Soția căpeteniei orașului Ustiug, cneazul Feodor Crasnîi, fusese  lovită de boală grea, ardea ca focul. Trimise o slugă la feicitul Ioan să-i spună să se roage pentru ea. Nu apucă trimisul să se apropie de mormanul de gunoi pe care stătea Ioan că fericitul strigă către el dintr-o dată:

– Trăiască bunul cneaz Feodor cu soția lui.

Întorcându-se sluga acasă, o găsi pe cneaghină vindecată.

Sfântul Ioan se mută în sălașurile cele de Sus la 29 mai 1494 și fu înmormântat lângă catedrală, nu departe de locul în care se nevoise.

La Sinodul de la 1547, se îngădui să se țină pentru dânsul sărbătoare la Ustiug.

Cinstitele sale moaște se odihnesc neașezate la vedere în Biserica Înălțării Sfintei Cruci ridicată pe mormântul sfântului. Slujba sfântului Ioan fu alcătuită sub țarul Ioan Vasilievici Gorznîi de către Teofan de la Ustiug cu rugăciuni anume întocmite pentru țar și pentru Ustiug.

În anul 1612, locuitorii din Ustiug cu rugăciunile făcătorilor de minuni din orașul lor ținură piept atacurilor polonezilor asupra orașului și îi puseră pe fugă.

+ * + * +

Emisiune radio despre Sfântul Ioan cel nebun pentru Hristos din Ustiug, avându-l invitat pe Î.P.S. Serafim Joantă, mitropolit al Germaniei, Europei Centrale și de Nord:

http://www.crestinortodox.ro/cateheze-audio/sfantul-ioan-la-ustiug-nebun-pentru-hristos-141502.html (clic aici)

+ * + * +

Sfinții Procopie și Ioan cei nebuni pentru Hristos din Ustiug

(Sursă: http://pravicon.com/)

(Sursă: http://pravicon.com/)

(Sursă: http://pravicon.com/)

Sfântul Nou Mucenic Mitros sau Dimitrie, valiul din Peloponez, Grecia (28 mai)

(Sursă: https://vatopaidi.files.wordpress.com/)

Acesta era din Peloponez. Crescu într-o familie ortodoxă cucernică, însă la 11 ani fu convertit cu sila la credința musulmană, la fel ca mulți alți creștini ortodocși din Peloponez după înăbușirea răscoalei din 1769. Odată cu convertirea primi numele Mustafa.

Mustafa era un tânăr deosebit de înțelept, pricină pentru care avansă cu repeziciune în dregătoriile stăpânirii turcești, ajungând la rangul de valiu (guvernator al unei provincii turcești, în sec. XVIII), fapt ce îi aduse multă bogăție. Însă Mustafa nu uită niciodată faptul că se născuse creștin. Pentru aceea, dorința sa de a se întoarce la credința strămoșească se făcea tot mai puternică odată cu trecerea timpului. El hotărî să meargă la un duhovnic, după care începu să ducă viața unui creștin ortodox.

Purtarea sa îi scandaliză pe confrații săi musulmani care îl pârâră mai-marelui său, valiul din Tripoli, care porunci ca Mustafa să fie adus la palatul său.

Cercetându-l, valiul din Tripoli se dumiri că Mustafa era gata să-și jertfească viața pentru Iisus Hristos, în ciua făgăduielilor de i se da mai multe averi și cinstiri.

Aruncat în închisoare Mustafa fu îndemnat de către prietenii săi musulmani să-și vină în fire și să se întoarcă la credința musulmană. Însă sfântul Dimitrie rămase neclintit și nu vru să se lepede de Iisus Hristos și să mărturisească religia musulană pe care o leădase. Deci cadiul nu avu de ales decât să-l osândească lal moarte, după lege.

Dus la locul de osândă, sfântul Dimitrie mărturisi încă o dată pe Iisus Hristos, înainte de a i se tăia capul. Trupul său fu îngropat de frații săi ortodocși în biserica Sfântul Dimitrie din cetatea Tripoli.

Astfel sfântul Dimitrie, fostul valiu, își dădu viața din dragoste pentru Iisus Hristos în cetatea Tripoli la 28 mai 1794.

+ * + * +

Viața Sfântului Nou Mucenic Dimitrie din Peloponez poate fi aflată în:

+ * + * +

(Sursă: http://diakonima.wpengine.netdna-cdn.com/)

(Sursă: http://www.vodka.gr/)

Sfântul Ierarh Inochentie, arhiepiscopul Odessei, Ucraina (25 mai)

(Sursă: http://gorod48.ru/)

(Sursă: http://elib.shpl.ru/)

Acesta s-a născut la 15 decembrie 1800, în privincia Orel, orașul Eltz. Tatăl său a fost preotul Alexei Borisov care a slujit la Biserica Adormirii Maicii Domnului.

În 1819 absolvi cu rezultate excepționale seminarul și intră la Academia Teologică din Kiev. Acolo se dărui studiului cu atâta râvnă, încât adesea își petrecea nopțile cufundat în cărțile sale. Urmând unei chemări lăuntrice, acordă mai multă vreme omileticii, adică alcătuirii și desăvârșirii predicilor, mai mult decât oricărei alte materii.

În 1823, la 23 de ani, Ivan Alexeevici își încheie studiile academice cu rezultate strălucite și fu chemat la Sankt Petersburg, fiind numit mai întâi inspector și profesor de istoria Bisericii la Academia Teologică, iar la mai puțin de 3 luni, rector al Școlii Duhovnicești „Sfântul Alexandru Nevski”. În acest răstimp fu tuns în monahism cu numele Inochentie, fiind apoi hirotonit ieromonah. În decembrie 1824, părintele Inochentie fu numit profesor suplinitor de teologie la Academia Teologică din Sankt Petersburg, iar câteva luni mai târziu inspector și profesor al acesteia. În martie 1826, se învrednici de rangul de arhimandrit.

Sfântul Inochentie urmărea cu mare luare-aminte starea și înaintarea științelor naturale, socotind că acestea nu numai că nu se împotrivesc teologiei, ci îi pot fi folositoare în cele mai bune chipuri cu putință.

Înzestrat cu multe daruri, arhimandritul Inochentie, din al cărui suflet se revărsa preaplinul dragostei, avea priceperea de a insufla profesorilor simțul comuniunii: oriunde mergea, aducea pace și liniște. În cei 9 ani cât fu rector, el și familia academică erau într-un cuget și trăiau ca și cum ar fi avut un singur suflet.

Pentru talentul său extraordinar de predicator, sfântul Inochentie dobândi o deosebită faimă, având să fie cunoscut mai târziu drept „Gură de Aur al rușilor”. Puse temeiile unei noi școli omiletice rusești, care prin roadele ei se arătă a fi una vie și pratică, fiind totodată lipsită de ostentație și lipsită de erudiție seacă.

Academia Imperială de Științe și felurite societăți savante au cinstit împlinirile literare ale predicatorului, primindu-l ca membru al lor. Odată cu trecerea vremii, unele din predicile sale fură traduse în greacă, germană, franceză, engleză, română și poloneză.

La 21 noiembrie 1836, de praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, arhimandritul Inochentie fu numit episcop de Cighirin. Mai apoi, în martie 1840, fu numit episcop al eparhiei Vologda, iar după ce sluji acolo vreme de 9 luni, fu mutat în eparhia Harkovului, unde păstori vreme de aproape 6 ani. Între timp, restaură mănăstirile Ahtirka și Svetogorsk și deschise mănăstirea de maici Sfântul Nicolae. De asemenea, procesiunile cu Crucea în Harkov, pentru prăznuirea mutării Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Kuriajki la Harkov, se făcură la inițiativa sfântului Inochentie.

În 1845, vlădica fu ridicat la rangul de arhiepiescop, iar 3 ani mai târziu fu numit în eparhia Chersonului și Tauridei. Arhipăstorul se hotărî ca țel de căpătâi al șederii sale în această eparhie să restaureze vechile monumente creștine din Crimeea distruse de turci și să întemeieze „Athosul rusesc”.

Dorind să protejeze ruinele vechiului și vestitului Cherson, acesta fiind locul unde fusese botezat sfântul Vladimir, marele cneaz al Rusiei, sfântul arhiepiscop îi ceru guvernatorului ținutului să-i dea în purtare de grijă aceste ruine. Acolo, în sălbăticie, lângă rămășițele fostei catedrale, înălță o bisericuță închinată pomenirii sfintei cneaghine Olga, precum și o mică locuință pentru monahi. Mai târziu, reînnoi biserica veche care fusese cioplită în țărmul stâncos de sfântul Clement. Apoi o sfinți ca biserică a sfinților mucenici Clement și Martin, cei care fuseseră trimiși acolo ca pietrari și pătimiseră pentru credința înHristos. În același masiv pietros întemeie și un mic schit.

În numeroasele sale călătorii în Crimeea, vlădica avea obiceiul să se despartă de cei împreună-călători cu dânsul, pentru a urca și a se ruga pe vârfuri de deal unde își săvârșiseră lucrarea nevoitorii duhovnicești din vechime.

În ultimii ani ai vieții sale, în vremea războiului din Crimeea, sfântul Inochentie se dovedi a fi un adevărat păstor duhovnicesc, având o înrâurire deosebit de binefăcătoare asupra trupelor rusești.

Mărimea de suflet a sfântului ierarh se adeveri și prin numeroasele sale vizite făcute soldaților răniți din spitalele de campanie, unde domnea tifosul și unde putea fi văzut noianul de necazuri și suferințe pricinuite de război. În vremea luptelor, vlădica venea în mijlocul trupelor și, străbătând rândurile armatei, îi îmbărbăta pe soldați. Și aici, curajosul părinte și păstor era asemenea unui înger, fiind un mângâietor al celor aflați în suferință.

Nenumăratele sale osteneli se făcură cunoscute tuturor, astfel încât la încoronarea țarului Alexandru al II-lea, sfântul Inochentie fu numit membru al Sfântului Sinod.

Marea mulțime a nevoințelor și a strădaniilor slăvitului arhipăstor îi covârșiră în cele din urmă sănătatea. Pe când se afla în Sevastopol, în vremea unei bătălii date de armata rusă, vlădica se îmbolnăvi și, în 25 mai 1857, la slăvitul praznic al Sfintei Treimi, la Cherson, pe drumul de întoarcere către Odessa, se mută la odihna cea de Sus.

Sfântul Inochentie fu proslăvit cu sfinții de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1997. Astăzi, racla cu cinstitele sale moaște se află în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Odessa (strada Preobrajenskaia, numărul 70).

+ * + * +

În limba română, scrierile sfântului Inochentie se făcură cunoscute datorită râvnei cărturărești a patriarhului Nicodim Munteanu (1864-1948).

Patriarhul României Nicodim Munteanu în anul 1946, un 2 ani înaintea mutării sale la cele veșnice

(Sursă: http://www.george-damian.ro/)

Prin osteneala sa fură tălmăcite din rusă mai multe volume de cuvântări bisericești. Însemnata lucrare de traducere din literatura omiletică rusă a părintelui Nicodim începu cu cele 6 cuvântări despre natură ale sfântului Inochentie, arhiepiscopul Odessei. În cuvântul înainte la cea dintâi ediție a acestei cărți, patriarhul Nicodim scria:

„Arhiepiscopul Inochentie i-a uimit pe cei din vremea sa prin munca și talentul său. Ca elev al seminarului și student al Academiei Teologice nu a lăsat să adoarmă darul dumnezeiesc pogorât asupra minții sale. Dintre multele lui lucrări, predicile sunt cele mai de seamă, care nu-și vor pierde multă vreme însemnătatea. Cuvântările lui au creat o nouă școală în lumea predicatorilor, ducând lucrul până acolo încât Sfântul Sinod rus a însărcinat o comisie pentru a-i face cercetare asupra izvorului ideilor sale, dar rezultatul a fost biruința desăvârșită a propovăduitorului asupra tuturor invidioșilor, fiind răsplătit deplin de mulțumirea și recunoștința auditorului său”.

+ * + * +

Cinstitele moaște ale Sfântului Ierarh Inochentie, arhiepiscop al Odessei

(Sursă: http://arhiv.orthodoxy.org.ua/)

+ * + * +

„Facă Bunul Dumnezeu ca noi cu toții să ne facem mai luători aminte către timpurile anului și să contenim de a le mai privi și socoti ca niște schimbări neînsemnate din natură, ci dimpotrivă, să începem a vedea într-însele adevărata oglindire a nevăzutelor desăvârșiri dumnezeiești, o adevărată oglindă a propriei noastre vieți și o icoană vie pentru purtarea și călăuzirea noastră în viață” (Sfântul Ierarh Inochentie, arhiepiscopul Odessei, Înțelepciunea dumnezeiască și rosturile naturii)

Citate din acestă carte:

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/pamantul-primaverii (clic aici)

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/voiti-voi-oare-sa-vedeti-frumusetea-hainei-iernii-toata-maretia-ei (clic aici)

+

Citat din această carte:

http://vremurivechisinoi.blogspot.ro/2014/04/sfantul-inochentie-al-odessei-priveste.html (clic aici)

+ * + * +

 (Sursă: http://www.viewmap.org/)

(Sursă: http://dic.academic.ru/)

(Sursă: http://www.krimoved-library.ru/)

(Sursă: http://tvgd.info/)

(Sursă: http://hitrovka.livejournal.com/)

+ * + * +

(Sursă: http://pravicon.com/)

(Sursă: http://iconsv.ru/)

(Sursă: http://art-aleksandra.ru/)

Sfânta Cuvioasă Eufrosina, stareța Mănăstirii din Poloțk, Belarus (23 mai)

(Sursă: http://www.pravoslavie.ru/)

Aceasta a primit la botez numele Predslava, fiind fiica cneazului Gheorghe Vseslavici. Încă din copilărie arătă o aplecare deosebită către rugăciune și citirea cărților. După ce respinse o cerere în căsătorie, Predslava îmbrăcă haina monahală cu numele Eufrosina. Cu binecuvântarea episcopului Ilie al Poloțkului, începu a se nevoi lângă Catedrala Sofia, îndeletnicindu-se cu copierea cărților.

În preajmam anului 1128, episcopul Ilie îi încredință monahiei Eufrosina ocârmuirea unei Mănăstirii Schimbarea la Față unde sfânta Eufrosina le îndrumă pe maici în copierea de cărți, cântare, cusut și alte chipuri ale lucrului de mână. Ea însă compuse unele cântări.

Prin osteneala sa, Catedrala Sfimbarea la Față se ridică ân anul 1161 care se păstrează până astăzi. În spatele peretelui catedralei se zidiră două chilii mici, iar într-una dintre ele se nevoia sfânta Eufrosina, ascultând slujbele săvârșite în catedrală și cântarea stranei printr-o ferestruică gotică.

Acestui sfânt lăcaș sfânta Eufrosina dărui o cruce împodobită cu aur, având într-însa sfintele moaște ale mai multor sfinți și o părticică din lemnul Sfintei Cruci a Domnului.

Crucea Sfântei Cuvioase Efrosina din Poloțk

(Sursă: http://www.pravoslavie.ru/)

Între anii, 1579-1841 crucea a fost ținută în Catedrala Sofia din Poloțk. Păstrarea acesteia fu o minune căci iezuiții căutară multă vreme să distrugă toate odoarele Ortodoxiei din vestul Rusiei.

De asemenea, sfânta Eufrosina ctitori și o mănăstire de călugări așezată sub ocrotirea Preacuratei Maici a Domnului.

La rugămintea sa, patriarhul Luca al Constantinopolului trimise o copie a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Efes.

Cu puțină vreme înaintea plecării sale din lumea aceasta, sfânta Eufrosina porni în pelerinaj la Locurile Sfinte cu nepotul său David și sora Eupraxia.

După ce se închină la cele sfinte din Constantinopol, ajunse la Ierusalim unde în Mănăstirea rusească a Maicii Domnului se rugă:

– Doamne, primește duhul meu în cetatea Ta sfântă a Ierusalimului și învrednicește-mă de Ierusalimul Tău din ceruri.

Și astfel se mută la odihna cea veșnică, la 24 mai 1173.

În anul 1187, cinstitele moaște ale cuvioasei maici fură mutate întâi în Lavra Peșterilor din Kiev, iar mai apoi, în anul 1910, în mănăstirea ridicată de dânsa.

Biserica Rusă proslăvi cu sfinții pe sfânta Eufrosina numind-o ocrotitoare a monahiilor. De asemenea, în Belarus este cinstită ca ocrotitoare țării și a artelor frumoase.

+ * + * +

Cinstitele moaște ale Sfintei Cuvioase Eufrosina din Poloțk

(Sursă: http://rermesla.blogspot.ro/)

(Sursă: http://rermesla.blogspot.ro/)

(Sursă imagini: http://pelerinajerusia.blogspot.ro/)

+ * + * +

Crucea Sfintei Cuvioase Eufrosina din Poloțk

(Sursă: http://upload.wikimedia.org/)

(Sursă: http://www.pravoslavie.ru/)

(Sursă: http://rermesla.blogspot.ro/)

(Sursă: http://devadnes.ru/)

+ * + * +

(Sursă: http://ikonique.org/)

(Sursă: http://www.google.ro/)

(Sursă: http://pravicon.com/)

(Sursă: http://blagodat-i.ru/)

(Sursă: http://www.zakonbozhiy.ru/)

(Sursă: http://1939.ru/)

+ * + * +

Poloțkul de odinioară, Belarus

(Sursă: http://uploads.ru/)